spună ceva, dar a renunțat. Brusc, s-a îndreptat de spate, rămânând cu firișoarele de păr între dinți. Ca și cum ar fi folosit o moviolă, a mers înapoi la ușa dormitorului, rămânând acolo, cu ochii pe fetiță, mult, mult timp, și în tot acel timp Amaia se ruga, acum cu ochii larg deschiși în întuneric.
„Tatăl nostru tatăl nostru tatăl nostru tatăl nostru…“
18. ArcUȘ
New Orleans, Louisiana
Sâmbătă, 27 august 2005, seara
Amaia a deschis ochii. Ațipise?
– Salazar, a șoptit Johnson, e agentul Dupree.
Vocea lui Dupree a răsunat în mașină. Se simțea amețită. S-a concentrat ca să
înțeleagă ce i se spunea.
– Toți membrii unei familii au fost găsiți morți în casa lor din Tampa, Florida.
Agenții Tucker și Emerson se află chiar acum la locul crimei. Ne aud și ei prin teleconferință. Agentă Tucker, te ascultăm.
Vocea lui Tucker i s-a părut de nerecunoscut prin telefon. Agenta a înșirat coincidențele. Amaia încă nu se trezise de-a binelea din somn. Interferențele conexiunii și accentul puternic al lui Tucker făceau să nu-i înțeleagă toate cuvintele și a trebuit să facă eforturi pentru a pricepe ce spunea.
– Este vorba despre familia Samuels, dar ar putea fi oricare dintre cele dinainte.
E ca și cum ne-am afla din nou în Texas, totul e la fel. Tata, mama, trei copii, doi băieți și o fată, plus bunica. Urme că au fost legați, împușcăturile în cap, calibru 22, arma tatălui, toate capetele îndreptate spre nord, până și vârsta lor coincide cu celelalte familii.
– Am greșit, nu a ales New Orleans, ci Florida, s-a lamentat Johnson.
– Nu am greșit, avem acolo jumătate din echipă, a spus Dupree.
„Jumătate“, s-a gândit Johnson, resemnat.
– Agenții Emerson și Tucker vor rămâne acolo și vor continua investigația, vor avea grijă de trupurile victimelor și vor extrage cât mai multe informații posibil de la locul crimelor. Imediat ce vor avea permisiunea de a muta cadavrele, vor asista la autopsie. Noi rămânem aici în continuare. Au trecut doar patru zile de la asasinarea familiei Allen. E clar că lovește tot mai des. Vrea tot mai mult, indiferent ce-l face să anihileze acele familii. Cred că va veni aici, a spus Dupree. Nu pierde el o asemenea ocazie.
– Agentă Tucker, a intervenit Amaia, sunt subinspectoarea Salazar. Sunteți acum la locul crimelor?
De la celălalt capăt al liniei, vocea lui Tucker a ajuns ușor metalică.
– Da, suntem cu legistul.
– Verificați dacă există o vioară în apropierea corpurilor. Dacă vă uitați la ele dinspre picioare, sigur se află undeva în spatele lor sau deasupra capetelor lor.
Poate fi trecută cu vederea, ca orice obiect de pe pereți sau unul răsturnat de furtună.
Nu au trecut nici două secunde înainte ca Tucker să confirme:
– Există o vioară pe podea, așezată aproximativ între capul mamei și cel al fiului mai mare, ușor înclinată spre dreapta și pe jumătate acoperită cu un scaun răsturnat. De unde ați știut?
– Salazar, explică-mi asta, i-a cerut Dupree.
Amaia a închis ochii și și-a sprijinit capul de geamul mașinii, în timp ce a făcut un gest spre Johnson, dându-i de înțeles că îl lasă pe el să explice.
Pentru că Johnson chiar era un om bun, nu a mai simțit nici un fel de ranchiună
față de Amaia și a răspuns:
– Agent Dupree, am ajuns. Detectivul Bull tocmai parchează în curtea hotelului.
Ne vedem într-un minut. Agentă Tucker, căutați neapărat arcușul viorii. Dacă e vorba despre compozitor, ar trebui să nu-l găsiți.
Dupree a ascultat detaliile declarației lui Andrews, în timp ce a studiat cu atenție fotografiile de la locurile crimelor. A fost de acord că ceea ce se vedea în salonul familiei Mason era o parte din bărbia a ceea ce putea fi o vioară. Fotografiile erau centrate pe cadavre. Chiar dacă se făcuseră fotografii cu întreaga scenă a crimelor, molozul împrăștiat peste tot, diversele obiecte, amestecate cu noroi, praf și crengi, plus scoaterea cadavrelor de sub obiectele care le acopereau, contaminaseră scena originală a crimelor. În cazurile din Cape May, Brooksville și Kelleen, locul crimelor fusese tratat ca oricare altul în cazul cataclismelor naturale, fiind prioritară salvarea posibililor supraviețuitori. În celelalte fotografii nu mai apărea nimic care să semene cu o vioară.
Înainte de a vorbi, Johnson s-a uitat la Amaia.
– Subinspectoarea Salazar a stat de vorbă în Texas cu o polițistă care i-a spus că
se va face un inventar cu toate obiectele din casă, înainte de a fi mutate într-un depozit, unde vor fi păstrate pentru cazul în care eventualii moștenitori vor veni după ele.
– Bine, a spus Dupree uitându-se la ceas, o să ne ocupăm de asta imediat după ce terminăm cu detectivul Nelson. Căpitanul, superiorul său, a promis că ne va suna în două minute. Agenții Emerson și Tucker ni se vor alătura prin telefon din Tampa.
Căpitanul era om de cuvânt, așa că le-a făcut legătura, la ora stabilită, cu detectivul Brad Nelson. Dupree a făcut o scurtă introducere.
– Cazul crimelor comise asupra familiei Andrews are multe asemănări cu ceea ce investigăm noi acum, adică o serie de alte cazuri de familii asasinate. Din acest moment, cazul Andrews va fi preluat de FBI. Fostul dumneavoastră
superior din Galveston ne-a trimis toate documentele despre anchetă și a colaborat foarte bine cu noi; sperăm să fie la fel și în cazul dumneavoastră… Și nici nu mai are rost să vă spun că nu aveți voie să discutați cu absolut nimeni despre această conversație.
– Cu cine să discut? E în regulă, faceți ce vreți, a răspuns arogant Nelson, nu mai este cazul meu. De fapt, nu mai este de câteva luni. Nu uitați să-i transmiteți asta și lui Joseph Andrews, ca să vă bată la cap pe voi de azi înainte.
