– Știți că a fost vorba de calibru 22, asta înseamnă că urma împușcăturii este mult mai mică decât la alte arme, dar chiar și așa, am analizat totul cu minu-țiozitate. S-a făcut analiza cadavrului său pentru a se vedea dacă existau urme de plumb, bariu și antimoniu. Testul a ieșit pozitiv la toate trei. În plus, la mâna lui stângă. Vă reamintesc că era stângaci. De unde să fi știut așa ceva un atacator necunoscut? E clar că tatăl a tras.
– Dar glonțul? a insistat Amaia.
– Nu l-am recuperat.
– Vreți să spuneți că nu a fost găsit la locul crimelor? a vrut să știe Dupree.
– Vrea să spună că e tot în capul domnului Andrews, a precizat Amaia.
Timp de câteva secunde, Nelson a părut să se înece. Până la urmă a răspuns:
– Pentru Dumnezeu! Nu era nevoie. Avem urmele împușcăturii, gloanțele extrase din capetele copilului mai mic, mamei și fiicei. Cu siguranță glonțul din capul tatălui e fragmentat și el.
– Nu e așa, a negat Amaia. Tocmai am primit raportul medicului legist și pe radiografia craniului se vede limpede glonțul întreg.
Cu toții au așteptat în liniște răspunsul lui Nelson. A venit după câteva secunde.
– În primul rând, cred că asta nu schimbă cu nimic lucrurile. El este cel care a tras, și-a omorât întreaga familie, toate probele dovedesc asta. În al doilea rând, se pare că vreți să puneți toată responsabilitatea anchetei pe umerii mei. Sunt detectiv specializat în omucideri și fac parte dintr-un grup de la secția omucideri.
Am investigat acest caz la fel de bine cum am făcut și cu altele.
– Domnule detectiv Nelson, ați putea să ne mai răspundeți la o ultimă întrebare?
a spus Amaia.
– Ultima? Dacă e ultima, atunci puteți paria că am să vă răspund.
Johnson și Dupree au privit-o zâmbitori pe Amaia. Aproape că-l puteau vedea pe detectivul Nelson ștergându-și transpirația de pe frunte.
– A mai fost găsit un glonț la locul crimelor…
– Da, înfipt în perete. Acel glonț chiar era întreg. Calibru 22, tras cu aceeași armă.
– Din fotografia pe care o am în față nu pot să-mi dau seama la ce înălțime s-a înfipt glonțul în perete, dar fac pariu că e la nivelul podelei.
– Da. De unde știți?
Stupefacția lui Nelson i-a cuprins și pe Johnson și Dupree.
Amaia a apăsat o tastă și l-a pus pe Nelson în așteptare, înainte de a răspunde.
– De data aceasta, toate i-au ieșit prost compozitorului. O furtună care nu a fost chiar atât de puternică precum se aștepta el, o familie incompletă, cu un tată de nestăpânit. Cu toate acestea, s-a decis să continue, sau, cine știe de ce, odată ce a început nu a mai avut cum să dea înapoi. Presupunem că în toate celelalte cazuri i-a omorât mai întâi pe ceilalți membri ai familiei, lăsându-l pe tată pentru final.
Dar Andrews s-a opus și a trebuit să-l omoare primul pentru a-l dezarma, iar ca să-l omoare trebuia să aibă o altă armă. Agenta Tucker deja a luat în calcul această teorie; s-ar putea să nu fi avut nevoie de altă armă în celelalte cazuri, dar a trebuit să țină cont că s-ar putea ca lucrurile să o ia razna, ceea ce s-a și întâmplat. După ce l-a ucis pe tată, a luat arma acestuia și i-a ucis pe copii și pe
soție.
– Dar glonțul din perete? Credeți că Andrews a apucat să tragă?
– Glonțul provine de la pistolul lui Andrews, dar cred că a fost tras după ce acesta era mort deja. Sinucigașii se împușcă în cap și, extrem de rar, în inimă.
Nimeni care vrea să se sinucidă nu se împușcă mai întâi într-o parte a corpului și abia apoi în cap, dar atacatorul nici nu avea cum să-i tragă de două ori în cap pentru că ar fi fost mult prea suspect. Asasinul a pus pistolul în mâna tatălui și a tras ca să apară urme de praf de pușcă, dar când a făcut asta, Andrews era deja mort, căzut la pământ. Așa că glonțul s-a înfipt în perete la mică înălțime.
Johnson a oftat și a dat lent aerul afară din plămâni.
Dupree și-a luat telefonul.
– Încerc să obțin autorizația de a exhuma cadavrul lui Andrews. Dacă reușesc să-l conving pe judecător că e ceva extrem de urgent, s-ar putea să avem autorizația chiar în noaptea asta.
– Trebuie să-i spun lui Joseph Andrews, a spus Amaia gânditoare.
Dupree a obiectat:
– Salazar, dacă avem autorizația din partea unui judecător, nu mai avem nevoie și de a tânărului. E dovedit că uneori e mai bine ca familia să afle în ultima clipă, pentru a nu o face să sufere.
– Sunt de acord cu Salazar, a spus Johnson. În cazul de față, pentru Joseph Andrews ar fi aproape o victorie, adică ceva ce nu a mai avut de mult timp.
19. Mary Ward
Cape May, New Jersey
Telefonul a răsunat la firma de pompe funebre Ward. Mary a tresărit, înjurând și zâmbind în același timp. Făcea meseria aceea de patruzeci de ani, dar încă
tresărea ca o pisică la orice zgomot mai puternic. Îi plăcea să lucreze în liniște.
Așa muncise tatăl ei și așa a continuat să facă și ea, până când Ben, fiul ei, se hotărâse să continue tradiția familiei și să se dedice pompelor funebre. Îi plăcea să lucreze împreună cu Ben, chiar dacă în primele luni certurile din cauza muzicii heavy metal dată la maximum au amenințat afacerea lor.
Până la urmă au găsit soluția: Ben muncea cu căștile în urechi tot timpul. Mary știa că, în timp, asta avea să-i afecteze auzul și că, probabil, înainte de a fi bătrân, va trebui să poarte un aparat auditiv. Dar, în ciuda faptului că se considera o mamă bună, pusese în balanță constantele ei dureri de cap și continuitatea familiei în raport cu afacerea și ajunsese la concluzia că, până la urmă, un aparat auditiv nu era cel mai rău lucru. Faptul că purta toată ziua chestiile alea băgate în urechi avea un neajuns: nu auzea nimic altceva. Pentru ea nu era o problemă să
