se apropie de el și să-l atingă pe spate, atunci când voia să-i spună ceva. Mary a zâmbit. În fine, să-l atingă pe spate sau să-i sufle pe ceafă. Ben moștenise neliniștea ei naturală și reacționa ca la incendiu. Ei îi plăcea să-i provoace acele sperieturi și se distra pe seama lui ore în șir, uneori chiar zile întregi, în timp ce aștepta ca și el să i le provoace.
Cea mai mare problemă era că puteau să fie sunați pentru o comandă și să nu audă telefonul. Clienții firmelor de pompe funebre erau destul de fideli; familiile obișnuiau să sune la aceeași firmă la care sunaseră bunicii și părinții lor. Însă nu te puteai lăsa pe tânjală, concurența era feroce. Ben găsise soluția și instalase un sistem precum cel de la remizele de pompieri. De fiecare dată când suna telefonul, o boxă multiplica sunetul în toate încăperile; așa că el îl auzea perfect, iar ea sărea de spaimă până în tavan. Era efectul muncii cu moartea, care, cu trecerea timpului, ajunsese să fie amuzantă.
Mary i-a făcut semn fiului ei să își vadă mai departe de ce făcea, a răspuns la telefon și a zâmbit când vocea de femeie tânără de la celălalt capăt al liniei s-a prezentat ca fiind agentă FBI. Cât se schimbaseră lucrurile! S-a simțit ușor decepționată crezând că nu o va putea ajuta. După trecerea furtunii și moartea familiei Miller, primăria din Cape May a decis că ruinele casei Miller erau un pericol public și s-a hotărât demolarea totală. Nu fuseseră recuperate obiecte din interior. Însă fiul ei, Ben, împreună cu alți muncitori de la firma lor de pompe funebre luaseră cadavrele, după ce primiseră autorizație de la judecător. Între cinci și nouă ani îl trimisese la un curs de vioară, dar nu avea nici pic de talent, așa că la zece ani a renunțat. Însă avea o memorie foarte bună: dacă ar fi fost o vioară în casă, ar fi observat-o. Cu siguranță putea să o ajute. Mary a lăsat telefonul pe etajeră și a zâmbit văzându-și fiul care muncea cu spatele la ea și cu urechile chinuite de muzica aceea infernală. S-a apropiat pe furiș și i-a pus pe ceafă palma înghețată.
20. Predicator
Strada Bourbon, New Orleans
Sâmbătă, 27 august 2005, ora 22.00
Toată ziua nu mâncaseră altceva decât câteva sendvișuri pe care proprietara hotelului Dauphine le-a adus în cameră, în timp ce ei continuau să studieze dosarele.
Notele de la pianul din colțul barului se amestecau uneori cu muzica intrând pe ușa deschisă dinspre stradă. Lumina blândă a hotelului făcea și mai gălbui pereții de culoarea biscuiților, care pe alocuri străluceau de parcă ar fi fost pictați în ulei. Dacă treceai pe sub arcada îngustă din dreapta barului, dădeai într-o curte interioară pe care Dupree a ținut neapărat să le-o arate. Plantele agățătoare atârnau de la etaj până aproape de capul clienților, acoperind aproape în întregime zidurile care, numai la nivelul solului și acolo unde ajungea lumina lumânărilor, își arătau culoarea inițială, adică o nuanță ceva mai luminoasă a chihlimbariului din interior.
– Nu l-au mai vopsit niciodată, le-a explicat Bull. Asta e culoarea originală, din 1930, de când au deschis hotelul. Se zice că în alte timpuri a fost casa unui primar al orașului.
Fotoliile tapisate cu catifea neagră se îngrămădeau în jurul unor măsuțe pe care chelnerii le mutau în funcție de numărul de clienți.
Au lipit două mese pentru ei. Bill și Bull s-au așezat la una împreună cu Johnson, iar Amaia s-a așezat la cealaltă, lângă Dupree, având senzația că ceilalți hotărâseră așa. Poate că observaseră privirile pline de pasiune pe care i le arunca Charbou atunci când credea că nu-și dă seama. Au comandat stridii Bienville și paste fettuccine cu raci de râu, despre care Amaia a spus că sunt delicioși, deși cei doi colegi ai ei nu au încetat să bombăne că nu era cea mai potrivită perioadă
ca să mănânce raci.
– Ar trebui să veniți primăvara, atunci e perioada lor, a spus Bull către Amaia.
Aproape la fiecare casă poți vedea câte un ceaun cu crawfish boil, se fierb cu porumb și cartofi, apoi se răstoarnă pe o masă acoperită cu pagini din ziare și se mănâncă cu mâna, înmuiați în unt topit și sos picant.
Din fericire, judecătorul s-a simțit intrigat de ce i-a spus Dupree și a autorizat exhumarea. Nu le mai rămăseseră prea multe de făcut până când echipa din Galveston avea să le comunice rezultatul autopsiei lui Joseph Andrews tatăl.
Străbătând orașul în timpul zilei, Amaia avusese impresia că recomandarea primăriei și a autorităților statului de a se pune la adăpost avusese un impact puternic în rândul populației, însă pasajul dintre străzile Dauphine și Frenchmen o fascinase și surprinsese prin numărul mare de petrecăreți, care, cu berea în mână, sprijiniți de capotele mașinilor parcate pe ambele părți ale pasajului, sărbătoreau venirea uraganului, râzându-și de puterea pe care ar putea-o dobândi o creatură cu un nume atât de sexy precum Katrina.
Pe strada Bourbon mirosul de bere stătută se unea cu cel de bere proaspătă, atenuând duhoarea specifică străzii. Mirosul pestilențial de la amiază își pierdea din forță pe măsură ce se lăsa noaptea și temperatura scădea puțin câte puțin.
Mirosul specific se amesteca acum cu aromele provenind de la puținele restaurante deschise, iar intensul parfum feminin îi atrăgea pe trecători, ca o mână invizibilă, la cluburile de prostituate. Scurtul miraj de liniște duminicală, observat de Dupree la amiază, fusese înlocuit cu o mulțime de oameni care străbăteau strada în sus și în jos. Amaia a remarcat că mulți dintre ei purtau pălării festive, ghirlande sau erau deghizați. Un angajat al unui bar de striptease i-a abordat, îndemnându-i să intre în localul zugrăvit în culorile drapelului american, promițându-le fete cu inimă de patriot. La numai câțiva pași de local, stând pe un podium improvizat în mijlocul străzii, un predicator striga din toți bojocii, arătându-i cu degetul pe cei care se apropiau de clubul patriotic.
– Pocăiți-vă, păcătoșilor! Vine sfârșitul. Domnul își revarsă mânia asupra voastră; astăzi vă dedați plăcerilor și mâine vă veți smiorcăi ca niște copii, dar atunci va fi prea târziu.
Amaia a zâmbit amuzată, privindu-l cu subînțeles pe Dupree. Nu era pentru prima dată când vedea un predicator ambulant, mai auzise astfel de mesaje de rău augur, însă, într-un oraș aflat în stare de alertă din cauza unui uragan, acele
mesaje căpătau un alt sens, fără îndoială.
Bull s-a dus lângă Dupree și i-a șoptit ceva. Dupree și-a văzut de drum, privind ușor surprins spre balconul pe care i-l arăta Bull, acel balcon de la care o bătrână
îi făcuse cu mâna în acea dimineață. Sub privirile pline de mirare ale Amaiei și ale lui Johnson, profetul a coborât de pe podium, l-a ajuns din câțiva pași pe Dupree și l-a împuns în umăr cu acel deget inchizitorial. Dupree a scos un scâncet de durere înăbușit, ca și cum ar fi rămas fără aer, în timp ce și-a dus mâna la buzunar căutând gris-grisul pe care i-l dăduse Nana. Dar îl uitase în cealaltă jachetă. Bill Charbou a prins mâna predicatorului și i-a imobilizat-o la spate, în timp ce și-a trecut celălalt braț pe după gâtul lui, șoptindu-i la ureche:
– Ține-ți mâinile acasă, prietene, poți urla cât vrei, dar nu ai voie să atingi.
Presupusul profet s-a supus imediat.
– Cei mai mulți dintre ei sunt inofensivi, dar uneori o mai iau pe arătură cu profețiile lor de rău augur, cu atât mai mult acum, când se apropie uraganul. V-a lovit? l-a întrebat Charbou.
Dupree a făcut semn că nu era nimic important.
– Mi-a atins o rană mai veche, m-a durut toată ziua, probabil că din cauza umezelii.
Amaia a lăsat privirea în jos. Nu fusese durere fizică ceea ce văzuse pe fața lui Dupree. Cunoștea acea senzație. Și-a dus mâna pe furiș la cap și și-a trecut degetele prin păr, atingând marginea rugoasă, aproape imperceptibilă, a unei vechi cicatrici. S-a certat în sinea ei pentru gestul făcut. Uneori nu o simțea luni în șir. Uita că o avea, însă convorbirea cu mătușa ei și gestul lui Dupree îi reînviaseră prezența ca și cum ar fi fost o rană deschisă.
Meditativă, și-a trecut vârful degetelor pe linia suturii, în timp ce savura încă o linguriță din excelenta înghețată de smochine pe care ospătarul le-o recomandase călduros. Nu obișnuia să mănânce dulciuri. Aroma de zahăr topit, de făină, de unt încălzit, nu îi produceau aceleași senzații precum celorlalți oameni. Refuzase prăjitura cu nuci pecan, caracteristică orașului, însă refuzul ei nu făcuse decât să-l întărâte pe ospătar, care nu s-a lăsat până nu a găsit un desert pe care ea să
accepte să-l încerce.
– N-am fost convins la început, pentru că lucrează altfel decât noi, dar acum cred că Bull și Charbou ne vor fi de mare ajutor.
– Poftim? a întrebat Amaia, scoasă din gândurile ei.
– Bill și Bull, a spus Dupree și a făcut un gest spre bar, acolo unde cei doi detectivi din New Orleans discutau aprins cu Johnson și îi cereau chelnerului să
dea mai tare volumul televizorului.
Imaginea uraganului învârtindu-se pe deasupra golfului Mexic umplea tot ecranul. Charbou a ridicat o mână și în bar s-a făcut liniște. Vocea din off însoțea hipnotica înaintare a furtunii.
„Ochiul uraganului s-a schimbat, întrerupând temporar intensificarea vântului, însă apoi uraganul și-a dublat circumferința, ceea ce a dus la o nouă perioadă de intensificare.“
Un murmur de dezamăgire, asemănător cu cel din momentele în care echipa favorită ratează în situație de gol, s-a auzit din tot localul. Dar nimic mai mult. A reînceput muzica. Nimeni nu a luat-o la fugă spre ieșire, nimeni nu a sărit de la locul său, răsturnând scaune. Charbou și Bull au continuat să discute cu Johnson și cu chelnerul.
Ea a dat din cap, gânditoare. Dupree a adus-o la realitate.
– Visați morți, subinspectoare Salazar?
