Dupree a părut să se declare învins. S-a uitat la ceas.
– S-a făcut târziu. Mâine ne așteaptă o zi grea, ar fi mai bine să ne retragem, a spus Dupree ridicându-se în picioare și uitându-se spre bar pentru a-i atenționa pe ceilalți.
Amaia a oftat ușurată. Dupree s-a întors și a lăsat pe masă un bacșiș generos, în timp ce îi spunea:
– Există un motiv care-i face pe oameni să taie orice legătură cu locul în care s-
au născut și și-au petrecut copilăria, iar acel motiv e întotdeauna o chestiune nerezolvată acolo. Atenție cu chestiunile nerezolvate, Salazar, timpul nu uită
niciodată de ele.
Amaia s-a stăpânit cu greu să nu-și ducă mâna la cap. Cicatricea îi ardea sub păr.
21. Premoniție
Elizondo
Teoria lui Engrasi era că premonițiile nu sunt altceva decât instinctul primar de supraviețuire, tocit de-a lungul secolelor de ipotetica evoluție a omului și, mai ales, de actualul confort oferit de societate. Toate semnele pe care specia noastră
știa să le citească în aer, freamăte, sunete, toate acele schimbări infime, dar perceptibile, care îi dădeau mereu târcoale și puteau fi interpretate de către un om obișnuit să trăiască în natură: apropierea unei furtuni, iminența nașterii, prezența apei, pânda unui prădător, izbucnirea unei molime, apropierea morții.
Ea continua să creadă în primele impresii. Părerea ei era că în momentele de vulnerabilitate față de ceea ce urma să se întâmple, receptorii percepției erau încă
destul de imaculați pentru ca impresiile reale despre ceea ce ne așteaptă să
ajungă până la noi lipsite de surplusul de informații, acele informații pe care majoritatea oamenilor le consideră total veridice, dar care nu fac altceva decât să
ne zăpăcească.
S-a mirat să audă bătăi în ușă la unsprezece dimineața. Era prea devreme pentru ca Amaia să se fi întors de la școală și nu aștepta pe nimeni în vizită. A lăsat cartea din care citea și a mers la ușă. Surpriza ei a fost și mai mare când l-a văzut pe fratele ei, Juan. El muncea întotdeauna la ora aceea. Iar îmbrăcămintea lui a șocat-o de-a dreptul. Firesc ar fi fost să fie în costumul alb de patiser. Dar acum purta un costum adevărat, bleumarin, în care-l mai văzuse numai duminica, la biserică. Avea până și cravată! Însă ceea ce a dat-o cu totul peste cap a fost faptul că venise la ea fără să o fi anunțat dinainte. În ultimii trei ani, Juan venise la ea acasă numai atunci când ea îl chemase. A avut senzația că ceva nu era în regulă.
Unul dintre acele instincte primare care ne avertizează asupra pericolului.
Mai târziu, după ce trecuseră toate, s-a gândit din nou la primele impresii și la cum nu ținem cont de ele din cauza a ceea ce credem că știm. A simțit pericolul iminent, neliniștea, ciudățenia. A intrat la bănuieli, a intuit și a perceput, dar, cu
toate acestea, nu a dat importanță, pentru că omul din prag era fratele ei. Un caz tipic în care informația a avut întâietate în fața instinctului.
Ca întotdeauna, l-a sărutat și l-a îmbrățișat pe Juan, apoi l-a luat de mână și l-a condus în sufragerie. Dar el a refuzat să se așeze. A rămas în picioare, zâmbind cu gura până la urechi în hainele lui de duminică. I-a spus cât de bine mergea afacerea, i-a vorbit despre investițiile făcute în utilaje, despre ideile lui Rosario de a dezvolta firma, despre produsele de patiserie care ajunseseră să se vândă
până și în Franța și puteau fi găsite în hotelurile din Biarritz și Saint-Jean-de-Luz… Engrasi i-a tăiat-o scurt.
– De ce ai venit, Juan?
A făcut doi pași și s-a oprit în fața ei. Acum era, brusc, serios, agitat.
– E de bine, Engrasi, ceva foarte bun, te vei bucura, a spus, așezându-se până la urmă pe un scaun, dar fără să se relaxeze câtuși de puțin.
Juan și-a împreunat mâinile pe masă pentru a-i atrage atenția. Ea a dat ocol mesei și s-a așezat în fața lui. Din atitudinea lui gravă și din modul în care-și frământa degetele și-a dat seama că își punea ordine în gânduri, că-și repeta în minte ceea ce fusese învățat să spună. A tăcut mai multe secunde înainte de a vorbi.
– Engrasi, am rămas foarte îngrijorat după ce-am discutat despre fetiță.
Ea a dat din cap că înțelege.
– M-a durut foarte tare ce mi-ai spus, soră. Să nu crezi că nu o iubesc pe Amaia, o iubesc mai mult decât orice pe lume…
Engrasi s-a uitat lung la el.
– Am vorbit cu Rosario. Mi-a fost foarte greu, dar i-am spus ce mi-ai zis, toate lucrurile acelea îngrozitoare pe care femeile alea i le-au spus fetiței și cât de mult suferă. Rosario a izbucnit în plâns, Engrasi.
În timp ce vorbea, părea gata să izbucnească și el în lacrimi. Și-a alungat tremurul buzelor strângându-le cu putere, a închis ochii și și-a întins mâinile până când le-a atins pe cele ale lui Engrasi. Ea și-a pus palmele peste ale lui.
– Engrasi, pastilele o fac să se simtă ciudat, îi dau amețeli, se simte rău și indispusă. Doctorul Hidalgo mi-a spus că sunt efectele secundare până când va găsi combinația exactă de pastile, dar asta poate dura uneori ani întregi…
Rosario mi-a mărturisit că au fost momente în care nici măcar nu și le-a luat, și într-unul din acele momente a spus toate acele lucruri. Dar acum s-a rezolvat, a spus ridicând din umeri și confirmând prin gestul său că nici el nu credea ceea ce spunea. Se pare că doctorul a găsit rețeta ideală. Rosario traversează o perioadă
foarte bună. Se simte minunat, fericită, mereu veselă, drăgăstoasă, așa cum e ea.
Cum era atunci când am cunoscut-o, cum era înainte de a o naște pe Amaia. Nu știi cât de rău îi pare. Mi-a spus să te rog să o ierți și că și-a dat seama că ai dreptate.
Engrasi, bănuitoare, s-a îndreptat de spate și și-a luat palmele de pe ale lui Juan.
El nu a dat semne să fi observat că odată cu mâinile își retrăsese și încrederea. A continuat să vorbească.
– Oamenii sunt foarte răi, iar ăsta e un amărât de sat. Rosario și-a dat seama că
un asemenea lucru poate face mult rău familiei noastre.
Engrasi a observat că spusese „familiei noastre“, nu „fetiței“.
