Engrasi a zâmbit amar. Era fără leac.
– Te cunosc, Juan. Nu ești un om rău, dar n-ai sânge-n tine. Asta n-ar fi nici o crimă, dacă nu te-ai lăsa dus de minciunile soției tale, dacă nu te-ai lăsa mânat de ea spre răutate. Gândește-te bine la asta.
Juan și-a șters lacrimile cu mâneca hainei lui de duminică.
– Nu vreau să mai vorbesc despre asta, a spus întorcându-se spre ușă.
– Stai, am ceva pentru tine, a zis Engrasi, scoțându-și la vedere lănțișorul subțire de la gât.
S-a aplecat până când micuța cheie prinsă de lănțișor a ajuns în dreptul sertarului. A scos un plic mare și a aruncat pe masă imaginea inconfundabilă a radiografiei unui craniu uman, un craniu micuț.
– Ce-i asta? a întrebat el, întorcându-se la masă.
– Fetița abia vorbea când mi-ai adus-o. Se vedea clar că era în stare de șoc.
Niciodată n-am avut încredere în doctorul ăla, Hidalgo. M-am temut ca nu cumva să aibă leziuni interne, așa că am dus-o la neurolog, după cum ți-am spus atunci, dar am mai dus-o și la un medic care mi-e prieten, un patolog, iar el a reconstituit cu exactitate tot ceea ce i se întâmplase fetiței. Aici, a spus arătând pe radiografie o mică dungă albă, un prim traumatism făcut cu un obiect greu și bont, cu care a fost lovită din lateral. Mai este și radiografia cu degetele de la mâna dreaptă rupte în încercarea de a para lovitura. Iar aici, a doua lovitură, de asta nu s-a mai apărat, era pe jos, inconștientă, lovitură dată de sus, aceeași traiectorie pentru că a fost efectuată din același loc, dar cu mult mai multă forță.
De data aceasta, marginea de oțel a cilindrului a fracturat craniul, a adăugat Engrasi uitându-se acuzator în ochii lui Juan. O lovitură gândită să o omoare, ceea ce aproape că s-a întâmplat.
Juan privea radiografia de pe masă ca și cum ar fi fost în pragul apoplexiei.
Engrasi a golit plicul. Radiografii, fotografii, un raport extins.
– Fetița mai avea și o arsură în jurul gâtului provocată de sfoara cu care-și ținea
cheia legată la gât și pe care Rosario i-a smuls-o. Mai prezenta o leziune cervicală la vertebrele gâtului pentru că fusese zgâlțâită înainte și înapoi cu multă forță. Și eroziuni ale pielii pe partea posterioară a picioarelor, pe fund și pe coate produse atunci când s-a târât pe jos în încercarea de a scăpa de Rosario.
– Ai dus-o la medic ca să…
– Nu fi meschin, am dus-o pe fetiță la medic ca să mă asigur că era bine, însă da, le-am păstrat. Iar acum știu că am făcut ce trebuia.
Atunci, fratele ei a spus ceva ce a luat-o prin surprindere și a făcut-o să înțeleagă
cât de dominat ajunsese să fie.
– Dacă scoți la lumină astea acum, vei suferi și tu consecințele.
– Diferența dintre noi doi, frate, este că eu sunt dispusă să fac orice pentru a o proteja, inclusiv să ies în pagubă.
Juan se uita năuc la documente.
– Le poți lua, păstrez o copie după toate la o prietenă de încredere.
El a ridicat mâinile și privirea speriat, dându-i de înțeles că nu le vrea.
– Spune-i soției tale să i le arate avocatului ăluia, să vedem ce părere are despre ce va zice judecătorul, pentru că ceea ce mie mi-e limpede e limpede pentru oricine, nu a fost un accident, a fost o încercare de a o ucide.
Juan s-a îndreptat spre ușă și Engrasi l-a urmat cu raportul în mână.
– A pregătit totul dinainte, s-a dus după ea la laborator când a știut că nu va mai fi nimeni acolo. Știa de mai multe zile că fetița are cheia de acolo; ar fi putut să
discute cu ea în casă, dar a urmărit ca Amaia să fie singură. Ți-a turnat o minciună ca să-și justifice plecarea de acasă și a urmărit-o până acolo pentru a fi sigură că putea s-o omoare fără ca nimeni să o deranjeze. A lovit-o cu patimă și a încetat să o mai lovească numai pentru că a crezut că e moartă. Apoi a aruncat-o în jgheabul pentru făină și s-a întors acasă. A considerat că în sfârșit a reușit să
facă ceea ce plănuise încă din ziua în care fetița s-a născut.
Juan deschisese deja ușa de la ieșire, dar s-a întors spre ea, vizibil descumpănit,
și a spus consternat:
– Cum îți permiți să pomenești de așa ceva? Nu ar fi trebuit să-ți povestesc. A avut o depresie post-partum, li se întâmplă multor femei.
– Nu mai are prietene, știi că nu mai vorbește nici măcar cu Elena Ochoa, prietena ei de suflet, cu care mergea peste tot, n-ar fi rău să-i faci o vizită. M-am întâlnit cu fiică-sa pe stradă și am întrebat-o de maică-sa, că nu o mai văzusem de mult timp. Mi-a spus că e foarte bolnavă și m-am dus să o văd. Nu e bolnavă, Juan, e nebună de spaimă. Nu știu în ce s-a băgat soția ta, dar Elena, de când nu mai umblă cu ea, s-a închis în casă înconjurată de sfinți și crucifixe. E îngrozită.
Nici nu vrea să audă de Rosario. Mi-a spus că soția ta și-a pierdut sufletul. Ce crezi că înseamnă toate astea?
– Invidie, femeile din satul ăsta n-au văzut-o niciodată cu ochi buni.
– Continuă să iasă din casă noaptea, fără ca tu să știi unde merge?
El a privit-o speriat. Engrasi și-a dat seama că ghicise. Însă chiar și așa, Juan a ripostat:
– Nu-mi vine să cred. O să folosești împotriva soției mele tot ce ți-a spus eu între patru ochi?
Ea l-a privit scârbită.
– Juan, nu vrei să vezi, nu are nimic de-a face cu Rosario, are de-a face cu Amaia. Îmi dau seama că tu ești pierdut pentru totdeauna, poți să îi iei apărarea cât vrei, dar dacă îți închipui că există vreo posibilitate ca eu să o las pe Amaia pe mâna femeii care a încercat s-o omoare încă din ziua în care s-a născut, te înșeli amarnic.
22. Metoda Charbou
