moară; astfel, le-ar salva sufletele înainte de a fi prea târziu.
În săptămânile de după descoperirea cadavrelor, poliția a aflat că Martin Lenx avea mari probleme cu banii. Caracterul său introvertit și puținele sale abilități sociale îl împiedicaseră, de mai multe ori, să avanseze în funcție. Cu câteva săptămâni în urmă se arătase neobișnuit de iluzionat de un post la o bancă locală, post pe care, până la urmă, nu a reușit să-l obțină. Martin nu lăsase să se vadă că
asta l-ar fi afectat, dar anchetatorii au descoperit că în ziua următoare după ce nu a primit postul, a depus o cerere pentru cumpărarea unei arme. Datele oferite de magazinul de arme corespundeau cu caracteristicile și calibrul armei cu care fuseseră trase gloanțele extrase din fiecare dintre membrii familiei Lenx. Uriașa vilă moștenită de la tatăl său avea deja două ipoteci care urmau a fi aplicate, iar dincolo de viața exemplară pe care se chinuia să o afișeze, se ascundea un infern interior ce-i întuneca mințile. După o lună de la dispariția lui Martin, mașina lui a fost găsită abandonată în parcarea de pe aeroportul din Chicago, dar fără să
existe dovezi clare că el ar fi zburat de acolo. Pistolul nu a fost găsit niciodată.
Trecuseră optsprezece ani de când Martin Lenx dispăruse. Câțiva psihologi criminaliști au luat în calcul posibilitatea sinuciderii.
Amaia Salazar nu credea că lui Martin Lenx i-ar fi venit o asemenea idee, mai ales după ce se eliberase.
Johnson a citit cu voce tare scrisoarea pe care Martin, după comiterea crimelor, i-o adresase pastorului. Amaia a ascultat fiecare cuvânt, conștientă de faptul că
trebuia să fie atentă atât la ce exprima, cât și la subînțelesurile din text și că
numai o analiză completă ar putea arunca puțină lumină asupra adevăratelor lui motivații. Și-a notat în carnețel fraze întregi, întorsături aproape imperceptibile, schimbări de stil. Făcea apel constant la metafore apocaliptice. „Soarele se va întuneca și luna nu-și va mai da lumina“. Cuvintele sale întunecate și de rău augur erau gândite pentru a-i justifica gestul, văzut ca fiind ceva aproape de neevitat, ceva ce îi fusese predestinat. Însă sub stratul de abnegație și sacrificiu, palpita ca o creatură vie cea mai străveche ură. „Stelele vor cădea din cer și puterile cele din ceruri se vor clătina“. Martin își dosise ani în șir resentimentele, amestecându-le cu eșecurile sale, cu jigniri închipuite, frustrări și mici respingeri de care credea că avea parte, transformându-le în justificări pentru neputința lui de a-și rezolva viața. Dar, cu toate acestea, se simțea superior, un om mult mai bun decât oricare dintre membrii familiei lui. Un om cu un asemenea profil psihologic găsea mereu un argument freudian pentru a-și pune ratarea pe seama femeilor din viața sa. Mai întâi dădea vina pe maică-sa, atât de strictă cu el în alte vremuri, pe când acum aplauda nesăbuințele nepoatei, punându-le pe seama tinereții și zâmbind la insolențele ei. Din partea soției, nu mai aștepta nimic.
Devenise o femeie dezechilibrată și nevricoasă, revărsa asupra copiilor un răsfăț
copleșitor, crescându-i atât de prost încât Martin nu mai găsea la ei nici urmă din copiii fermecători care fuseseră cândva și-l făcuseră să se simtă mândru de ei și plin de iluzii.
Amaia și-a ținut respirația când a auzit partea referitoare la fetiță. Cea care fusese lumina ochilor lui, micuța lui prințesă, își pierduse locul în inima sa pe măsură ce crescuse, arătându-se a fi tot mai mult ceea ce avea să fie, cea care avea să atragă rușinea asupra familiei prin înclinațiile ei îngrozitoare și prin gusturile depravate. Neliniștile lui păreau centrate asupra ei. Martin expunea încercările sale nereușite de a o aduce pe calea cea bună; o pedepsise interzicându-i să mai iasă cu prietenele, o pusese să se roage îndelung, o dusese la biserică. Dar toate au fost în zadar. Martin văzuse cum micuța lui se transforma pe zi ce trecea. Uneori, în timpul nopții, se ridica din pat și mergea din dormitor în dormitor observându-i pe toți membrii familiei, care dormeau nepăsători la amenințarea ce plutea asupra lor. Toate acele chipuri, până nu demult iubite. Părul negru și creț al băieților, fața abulică a soției încadrată de bigudiurile cu care-și îmblânzea pletele rebele. Ușorul sforăit al bătrânei lui mame, adormită, ca de obicei, în fața televizorului pe care nu-l stingea niciodată.
Ca și cum ar fi fost un Lot milostiv, îi privea ore întregi, încercând să se reapropie de ei. Apoi intra în ultima cameră. Părul roșcat al fetei scânteia pe albul pernei ca licărul solar al unei tinere zeițe înfuriate. Pe ea o favorizase cel mai mult, în ea își pusese cele mai multe speranțe, de aceea ea însemna cea mai mare decepție a lui. Trecuse vremea milei, făcuse tot ce se putea, se chinuise din răsputeri, Dumnezeu îi era martor: muncise, se rugase și se sacrificase, însă
încercarea de acum era prea grea, oricât de mult și-ar fi dorit să-și vadă de familie și de casă. Se forțase atât de tare încât rămăsese lipsit de vlagă. Și atunci, în timp ce-și privea fiica adormită, ajungea din nou să fie sigur că Dumnezeu nu-l părăsise, că Domnul îi arătase ce avea de făcut. Înainte de a se întoarce în pat, în fiecare dintre acele nopți se apleca asupra fiicei lui și îi șoptea ce responsabilitate avea față de ea: „Te voi salva, tăticul o să te salveze“.
Amaia a ascultat fiecare cuvânt citit de Johnson, forța amenințării, lestul pedepsei care atârna în fiecare dintre cuvintele ce au reverberat înăuntrul ei. Fără
să-și dea seama, a expirat tot aerul din plămâni, scoțând un soi de scâncet gâtuit, care i-a făcut pe toți să o privească, în timp ce ea simțea cum pământul îi fugea de sub picioare, aruncând-o într-o prăpastie întunecată și cumplit de familiară.
Vocea agentei Tucker s-a auzit de la depărtare.
– Subinspectoarea Salazar a avut dreptate, a spus ea, apoi a făcut o scurtă pauză.
Felicitări, Salazar. Scrisoarea plină de aluzii la Dumnezeu și la Biblie nu mai lasă
loc de îndoială că este vorba despre un asasin apostolic, cu o misiune clară pe pământ și cu Dumnezeu de partea lui. Imediat ce am avut acces la toată
scrisoarea, Emerson a analizat și localizat citatele, care, așa cum bănuiam, sunt din Noul Testament, mai exact din Evanghelia după Marcu, capitolul 13, versetul 24, unde se vorbește despre sfârșitul timpurilor. V-am trimis toate textele comparate. Ne-a atras atenția în mod deosebit cel în care vorbește despre puterile cerești și cum vor fi ele puse la încercare. Cred că aceste puteri pot fi extrapolate la uragane, furtuni și tornade. Partea în care se spune că se vor clătina conduce la o situație cauză-efect între păcat și consecințele sale și îi arată compozitorului cine se face vinovat de moarte. Emerson susține că poate fi o simplă întâmplare și că ipoteza e prea fragilă, dar eu cred că odată cu acele cuvinte, scrise în urmă
cu optsprezece ani, și-a găsit argumentul valabil și pentru crimele din prezent.
– Emerson, a spus Dupree.
– După părerea mea, mergem prea departe cu interpretările, a spus agentul pe un ton iritat. Înainte de a începe să elaborăm profilul omului nostru în funcție de ce știm despre Martin Lenx, ar trebui să stabilim, fără urmă de îndoială, că Martin și compozitorul sunt una și aceeași persoană.
– Urmele de pe țeava armei și glonțul găsit în craniul lui Joseph Andrews coincid cu arma folosită de Lenx, cu optsprezece ani în urmă, pentru a-și omorî familia, a remarcat Johnson.
– Ar putea fi vorba de un imitator, sau mai mult, de un discipol. Cred că un discipol s-ar potrivi cu profilul unui asasin apostolic, a argumentat Emerson de la celălalt capăt al firului.
– Haideți să vedem aspectele care conduc la ipoteza că ar putea fi Martin Lenx, le-a cerut Dupree.
– Păi, mai întâi, a început Johnson să spună, se potrivește cu vârsta. Martin Lenx avea treizeci și șapte de ani când au fost comise crimele și de atunci au trecut optsprezece. Așa că, dacă nu e mort, are cincizeci și cinci de ani. Un bărbat fără
probleme de sănătate și care a avut grijă de el poate fi în plină formă la o asemenea vârstă. Nu cadrează cu limitele de vârstă ale ucigașilor în serie, nu știm ce a făcut în acești optsprezece ani, însă trecerea anilor l-a făcut cu siguranță mai calm, mai atent, mai meticulos. Ceea ce se potrivește cu modul de
acțiune al compozitorului.
– Și mai este arma, a subliniat Tucker. Faptul că nu a lăsat-o acolo unde și-a ucis familia arată că avea intenția de a o păstra, poate ca amintire, dar poate și pentru a o folosi din nou. Ar fi putut s-o lase lângă cadavre, sau în mașina în care și-a abandonat lucrurile; din moment ce mărturisise în scrisoare, nu mai conta că
arma l-ar fi dat de gol.
Emerson a intervenit cu voce glacială:
– Profilurile familiilor coincid cu cel al familiei lui Lenx și chiar dacă există
diferențe de vârstă, aceste diferențe sunt foarte mici, a admis el. Dar în contra ipotezei vine faptul că compozitorul îl ucide și pe tată. Iar dacă Martin Lenx este compozitorul, atunci înseamnă că nu s-a sinucis și că nu se potrivește.
Dupree a luat cuvântul.
– Bănuiesc că ați remarcat cu toții că Martin Lenx a târât cadavrele prin casă și le-a adunat pe toate în ceea ce poliția din Madison a numit „camera de muzică“.
Am vorbit mai devreme cu Carter, șeful secției Omucideri din Madison; el era un puști când s-au petrecut lucrurile, dar, fiind copilul fostului șef de secție, își amintește că s-a vorbit mult pe seama acelor crime. Vila în care s-au petrecut faptele a fost demolată, dar mi-a spus că, într-adevăr, familia Lenx avea o cameră de muzică, cu pian și câteva alte instrumente, destule pentru a putea fi numită cameră de muzică, fără să sune pompos. Asta ne duce înapoi la viorile apărute în cele cinci locuri ale crimelor; și-a amintit și angajatul de la firma de pompe funebre din Cape May și au fost găsite două viori în depozitele în care s-au păstrat bunurile familiilor Jones și Mason. Dacă acestora le adăugăm vioara din casa familiei Andrews și pe cea din casa familiei Samuels… Prezența unei viori nu este atât de neobișnuită încât să poată fi considerată o semnătură și nici nu transformă o încăpere într-o sală de muzică, dar s-ar putea ca vioara să fie elementul de butaforie al lui Martin Lenx de la scena crimelor. Sunteți de acord, Salazar?
Amaia, care îl observase atentă pe Dupree cât timp acesta vorbise, și-a mutat privirea spre mijlocul mesei, fixând-o pe ledul care pâlpâia indicând că aparatul era pornit.
– Sunt de aceeași părere ca Emerson, a spus ea, făcându-l pe Johnson să se întoarcă și să dea nedumerit din umeri. Sunt de acord cu tot ceea ce ați spus, dar
