Aceasta era a doua parte a metodei Charbou. A fost sigură că atunci când voia să
încheie o relație folosea o versiune aproape identică, îmbogățită doar de un „nu ești tu de vină, ci eu și blestemata mea de meserie“.
Amaia a zâmbit din nou. Până la urmă, se amuza. Bill Charbou i-a interpretat zâmbetul ca pe un îndemn la a-și continua avansurile.
– Doamnă subinspectoare, pot să vă spun Amaia? Am observat că nu purtați verighetă, dar știu că unele dintre colege nu poartă când sunt la muncă. Sunteți măritată?
Colegii lor au intrat pe ușă. Amaia i-a salutat, făcându-le semn să stea cu ei.
– Salazar, a spus ea.
Charbou a privit-o confuz și ușor contrariat de sosirea agenților FBI.
– Puteți să-mi spuneți subinspectoarea Salazar.
Una dintre durduliile proprietare ale hotelului Dauphine a străbătut sala de mese alergând cu telecomanda televizorului în mâna ridicată, ca și cum ar fi ținut frâul unui cal greu de stăpânit. Ajungând în dreptul televizorului, a apăsat tasta pentru sonor până i s-a albit vârful degetului grăsuț. Mai erau câteva minute până la zece dimineața, când primarul Ray Nagin urma să apară la televizor pentru a decreta evacuarea obligatorie a orașului New Orleans.
Planul conceput de Dupree, împreună cu șeful poliției, presupunea stabilirea unui gen de Operațiune Năvodul, în orele imediat următoare trecerii uraganului.
Era vorba despre un plan de acțiune aplicat de obicei în urma unui atac terorist.
Urmau să fie instalate filtre de control la principalele artere de circulație, la gări, la autogări și aeroporturi, plus la toate persoanele care părăseau orașul cu aparate de zbor private, inclusiv militare. Aveau să dea o atenție deosebită personalului de la urgențe. Chiar nu conta dacă compozitorul călătorise singur sau făcând parte dintr-un grup care se deplasase din afara orașului.
Nu-și putea scoate din minte insigna pe care puștiul acela o văzuse strălucind la pieptul compozitorului. De aceea, la prima confirmare a unei noi crime aveau să
aplice restricții de comunicare totale sau parțiale, pentru ca așa-zisul compozitor să nu afle locațiile și dimensiunile filtrelor de poliție și să nu aibă rute opționale pentru a fugi, o metodă utilizată de orice armată din lume în timpul luptelor, ceea ce în argou militar se numește „liniște radio“.
Dupree era sigur că inamicul lor se ascundea undeva foarte aproape, așteptând ca acel diavol din cer să-și verse furia. Asta așteptau și ei. Și se hotărâseră să
aștepte la biroul central de gestionare a situațiilor de urgență. Sediul se afla la etajul al doilea, într-o clădire în care parterul și primul etaj erau ocupate de remiza de pompieri, aproape de sediul FBI și de lac. Șeful remizei le pusese la dispoziție o sală de ședințe care, după cum arăta, nu părea să mai fi fost vreodată
folosită în acel scop. Și-au stabilit acolo cartierul general. Sala a fost dotată cu table de scris, computere, telefon fix și șase paturi de campanie, în eventualitatea în care aveau să petreacă noaptea acolo. Edificiul era trainic, din beton armat și rezistase altor furtuni. La etajul al doilea erau treizeci de mese de lucru, din care erau ocupate doar o treime, cu treizeci de monitoare și centrale telefonice individuale. În mijlocul sălii, o hartă cu lumini a orașului indica locurile unde se petreceau evenimente de toate soiurile. De la ambuteiaje la certuri în baruri, de la probleme la sistemul de electricitate până la incendii.
Dupree și echipa lui și-au dedicat o parte din timp pentru a-i instrui pe operatori asupra genului de urgență care-i interesa.
Unu. Împușcături succesive. Patru, cinci sau mai multe. Una după alta.
Doi. Toți membrii unei familii omorâți prin împușcare în casa lor.
Trei. Adunați cu toții în aceeași încăpere.
Odată ce ar fi primit un astfel de semnal, trebuia să ia în calcul toate dificultățile: zone inundate, uși blocate, posibil cădere în drum de crengi și fire de electricitate. Dacă străzile deveneau impracticabile, se puteau baza pe mijloacele de transport ale pompierilor.
La începutul după-amiezii, Dupree i-a propus Amaiei să facă un tur de recunoaștere prin oraș. În timp ce străbăteau parcarea spre mașina lor, o liniște stranie i-a învăluit. Păsările au amuțit brusc și s-a auzit zgomotul traficului din depărtare. Atunci a început să plouă. Încet, domolind vântul amenințător care se intensificase de-a lungul dimineții. Au urcat în mașină în liniște, o liniște întreruptă numai de comentariile care-i avizau pe oameni de schimbările produse de la prima oră a dimineții și până atunci. Mașinile, care în noaptea trecută se vedeau de ambele părți ale străzii, dispăruseră, iar când au ajuns pe strada Poydras, au observat că rampa de acces la Superdrome începea să fie plină de oameni. Persoane în vârstă, sau în cârje, ori în căruciorul cu rotile. Unii, cu copii în brațe; alții, cu așternuturi și perne pentru noaptea pe care aveau să o petreacă
acolo. Amaia a văzut câteva camere de televiziune și pe reporterii care le luau interviu oamenilor ce înaintau spre intrare.
Dupree s-a uitat mâhnit cum se înghesuiau la porțile de acces și s-a întrebat dacă
Nana se afla printre ei. Nu a spus nimic, dar au simțit cu toții că era neliniștit.
– Au început să vină încă de ieri-seară, le-a explicat Jason Bull. Polițiștii din interiorul stadionului spun că ar fi vorba de vreo zece mii de oameni; și continuă
să vină.
Nimeni nu a comentat. Bull a dat drumul la radio, poate pentru a alunga tăcerea apăsătoare.
Pe autostrada interstatală traficul era mult mai scăzut și mai fluent decât la primele ore ale dimineții. Dacă pe timpul nopții fuseseră puține filtre de poliție, acum ele se înmulțiseră peste tot prin oraș. Patrulele de poliție le reaminteau tuturor că au obligația de a părăsi orașul sau de a merge la adăposturile amenajate special în oraș. Începând cu șase și jumătate seara, nimeni nu mai avea voie să fie pe stradă. Era ora la care intra în vigoare starea de urgență.
Oricine ar fi fost găsit pe stradă, avea să fie reținut spre binele lui.
Amaia a observat perdelele de ploaie care se deplasau ca niște valuri, de la est la
vest, în timp ce la radio era anunțată sosirea primelor benzi de nori în spirală ale Katrinei. În interiorul mașinii s-a auzit sunetul unui telefon. Bull a dat radioul mai încet, iar Dupree a răspuns apelului. A ascultat cu atenție, apoi a închis.
– Detectiv Bull, a spus, adresându-se mai întâi șoferului, apoi tuturor celor din mașină. Ne întoarcem la centrul de operațiuni. Au extras glonțul din capul lui Andrews. E diferit de cele care le-au luat viața membrilor familiei lui, însă nu ăsta este cel mai important lucru. Specialiștii au observat imediat că e o muniție veche și când au introdus-o în sistem pentru a o verifica, s-au pornit toate alarmele. Atât glonțul, cât și urmele de pe țeavă se potrivesc cu arma și muniția folosite la asasinarea unei familii din Madison, Wisconsin, numai că asta s-a întâmplat în urmă cu optsprezece ani. Ne trimit din Quantico și Madison toate informațiile existente despre caz. Peste douăzeci de minute avem programată o teleconferință cu Tucker și Emerson din Florida.
23. Răul
Martin Lenx, soția lui și cei trei copii, o fată de cincisprezece ani și doi băieți, unul de doisprezece, iar celălalt de șaptesprezece ani, locuiau într-o vilă într-o mică zonă rezidențială de la periferia orașului Madison, din Wisconsin. Cu ei mai locuia Alma, bătrâna mamă a lui Martin, care era singur la părinți și moștenise casa după moartea tatălui său. Acesta fusese un pastor luteran sever, de origine austriacă și emigrase împreună cu soția lui în Statele Unite, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Averea moștenită de Alma le-a permis să
ducă o viață lipsită de griji. După moartea soțului ei, bătrâna doamnă locuia cu familia fiului, având un apartament special amenajat pentru ea, la etajul vilei.
Cadavrele lor au fost găsite după o lună, într-un stadiu de descompunere avansat, când unor vecini li s-a părut ciudat că familia nu se întorsese încă din călătoria făcută pentru a-și vizita niște rude. Casa era înghețată, dar, chiar și așa, puțea îngrozitor. Ca pentru a atenționa asupra a ceea ce urmează, clopotele din a cincea parte din Simfonia fantastică de Berlioz răsunau înăuntrul locuinței, alăturându-se pestilențialelor dâre de sânge maronii care ducea către camera de muzică a vilei. Cineva aliniase toate cadavrele membrilor familiei cu capetele spre nord.
Martin, tatăl, administratorul unei firme de mai mult sau mai puțin succes, un bărbat șters, extrem de religios, dispăruse. Pe masa din bucătărie, poliția a găsit o scrisoare adresată pastorului parohiei, în care Martin Lenx spunea că familia lui se abătuse de la calea cea dreaptă. Din câte se vedea, preocupările estetice ale soției lui i se păreau nedemne, fiica sa adolescentă îi anunțase că vrea să ajungă
cântăreață, iar gusturile muzicale tot mai depravate ale fiilor săi îl batjocoreau pe Dumnezeu. Martin nu se împăcase cu gândul că îi scăpa din mână. Ca tată de familie se simțea responsabil și conștient că trebuia să facă ceva. S-a gândit și s-a tot gândit și până la urmă a ajuns la concluzia că pentru ei cel mai bine era să