Juan a ridicat capul.
– Crede că ai ajuns să ții prea mult la fetiță…
– Prea mult? Mai mult decât trebuie? Chiar vrei să spui că tu crezi că Amaia poate fi iubită prea mult? a întrebat ea cu severitate.
– Că te comporți, a continuat el, ca și cum ai fi mama ei. Poate pentru că nu ai avut copii…
Engrasi a rămas cu gura căscată de surprindere.
– Dar nu ești și ai uitat asta, pe cât se pare.
Engrasi l-a privit pe fratele ei de parcă nu l-ar fi cunoscut.
– Ia te uită, dar știu că te-a învățat bine, chiar ai ajuns să vorbești cu cuvintele ei, a spus ea cu dispreț.
– Engrasi, ar fi mai bine să te obișnuiești cu ideea că mama ei vrea, ca mine de altfel, ca fetița să revină acasă.
Ea s-a întors și l-a privit în ochi, pentru ca el să-și dea seama de cât de hotărâtă
era.
– Nu.
El a dat din cap ca și cum se aștepta la așa ceva.
– Rosario a mai zis și că vei refuza. Așa că a prevăzut asta și a consultat un avocat. Nu poți face nimic. Dacă te încăpățânezi, nu vei face altceva decât să
pierzi timp și bani. E fiica noastră și trebuie să locuiască în casa ei.
– Asta e casa ei, a spus Engrasi, și pare că ai uitat de ce locuiește aici și în ce circumstanțe ai adus-o.
Juan a continuat netulburat, făcând-o pe Engrasi să creadă că în fața ei se afla Rosario.
– Orice judecător va înțelege că o mamă bolnavă nu putea să aibă grijă de fiica ei. Am luat acea dureroasă decizie pentru binele fetiței. Ai știut asta, ai fost de acord ca Amaia să stea la tine până când Rosario avea să se facă bine.
Fața lui Engrasi s-a crispat de furie.
– Nu, nu ai adus-o la mine pentru că Rosario era bolnavă și oricum trecuse ceva timp de când o maltrata, o umilea, o teroriza.
– Rosario era bolnavă, a repetat el, ca pe o mantră.
– Și tu, frate, n-ai făcut nimic. N-ai făcut nimic când o obliga să se îmbrace cu hainele alea de fetiță moartă. Nu ai făcut nimic când o vedeai că se ridică
noaptea din pat pentru a merge în camera fetiței ca să o amenințe, nu ai făcut nimic când a tuns-o zero cu foarfeca.
Juan a explodat.
– Era bolnavă! a țipat el.
Engrasi nu s-a lăsat intimidată.
– Nu ai făcut nimic pentru că era mai bine să închizi ochii și să aștepți, să tot aștepți până când a fost prea târziu. Până când a fost cât pe ce…
– A fost un accident! a țipat el din nou.
– Nu a fost! a strigat ea cât de tare a putut.
Juan a strâns din pleoape și din dinți. Când a vorbit, avea vocea gâtuită de disperare.
– Ba da, a fost, Engrasi. Am tot întors întâmplarea aceea pe toate fețele și trebuie să fi fost un accident.
Engrasi s-a apropiat din nou de el și l-a împuns în piept cu un deget amenințător.
– Nu asta mi-a spus în noaptea aceea, când ai adus-o la mine pe Amaia. Nu, Juan. Asta le-ai spus tu oamenilor care te-au văzut ieșind din laborator cu fetița în brațe, inconștientă și plină de făină. Ai spus că fetița a alunecat și a dat cu capul de jgheab. Asta e minciuna de căcat pe care a trebuit să o spui și pe care s-ar părea că ai sfârșit prin a o crede.
Ea își însoțea fiecare cuvânt cu o împunsătură a degetului.
– Când mi-ai adus-o pe fetiță, te-ai așezat acolo, a spus arătând spre scară, și mi-ai mărturisit plângând tot ceea ce se petrecuse. Poate că tu ai uitat, dar eu nu.
Juan a izbucnit în plâns.
– Am primit-o în casa mea pe fetița asta și știu cum era când a ajuns aici: rănită, instabilă, îngrozită… A durat luni de zile până când a reușit să doarmă singură, fără să se trezească în mijlocul nopții strigând, așa că nu ai decât să le spui altora minciuna aia mizerabilă, dar nu mie.
Juan se făcuse palid, părea pe punctul de a vomita.
– Fetița a uitat, s-a smiorcăit Juan, trăgându-și nasul. Rosario a uitat. Tu de ce nu
uiți?
