– Mă bucur că ți-ai dat seama, că amândoi v-ați dat seama, a spus Engrasi prudentă.
– De aceea s-a gândit, ne-am gândit că e mai bine ca Amaia să se întoarcă acasă.
Asta era. Furtuna. Animalul de pradă. Avortul. Moartea. Iar ei nu-i mirosise nimic.
– Ce? a întrebat, nevenindu-i să creadă.
– Separarea de Amaia a făcut-o pe Rosario să sufere îngrozitor. Toate vorbele ei, toate acele lucruri cumplite pe care le-a spus, nu erau altceva decât un mijloc de a se apăra. Simțea că oamenii o condamnă cu întrebările lor răuvoitoare despre cât de ciudat e că fetița nu locuiește cu noi. Chiar dacă, așa cum spun eu, e normal ca oamenii să vorbească. Logic este ca o fetiță atât de mică să locuiască
împreună cu părinții și surorile ei.
Engrasi continua să se uite la fratele ei, dar încetase să-l mai asculte.
Observându-l în acel fel, a avut capacitatea de a înțelege tot teatrul care se juca
în fața ei. Costumul impecabil, vizita neașteptată, discursul impropriu omului pe care-l cunoștea atât de bine. Fuseseră diferiți încă de mici. Engrasi, vorbăreață și zâmbitoare, mereu cu nasul în cărți, pentru ca mai apoi să spună în stânga și în dreapta tot ceea ce citise. Juan, taciturn și tăcut, așteptând să sune clopoțelul la sfârșitul orelor pentru a da fuga la laboratorul pe care avea să-l moștenească.
Mereu ținuseră unul la celălalt și, chiar dacă ea era sora mai mică, se putea spune că avusese grijă de el. Engrasi știa că nevoia ei de a-l proteja pe Juan era dată, pe de o parte, de faptul că el era un juanxiño, un băiat muncitor, bun ca pâinea caldă
și cuminte, căruia încă de mic îi prevesteau că va avea parte de o soție dominatoare. Și-a privit din nou fratele și atunci a văzut exact ce era, un mesager. O marionetă într-o pantomimă. Trecuseră mulți ani de când Engrasi nu mai vorbea cu Rosario, nici măcar nu se uitau una la cealaltă când se întâlneau pe stradă. Dar nu-i ducea dorul. Chiar dacă părea să fi trecut mii de ani de când terminase Facultatea de Psihologie, încă putea enumera toate simptomele personalității ei nevrotice. Nu înceta să se întrebe cum putuse să fie atât de proastă încât să nu recunoască în discursul lui Juan cuvintele lui Rosario, aplombul ei, autoritatea ei. Subestimase forța și influența unei mame denaturate de a-i scoate din minți pe toți cei din jurul ei.
Toate se găseau acolo: autovictimizare, bipolaritate, sentimentul de sacrificiu, mesajele ei confuze. Plus felul în care Juan vedea, aproape ca pe un dar divin, că
soția lui era normală, că se comporta ca orice altă femeie, ca oricare soție sau oricare mamă, până într-acolo încât era în stare să vadă la ea o abnegație proprie sfințeniei.
Rosario, victima bolii ei, a neînțelegerii, a impulsurilor ei îngrozitoare, de care nu era deloc responsabilă. Martiră, suferind pentru toate și mai mult decât oricine. Ea suferise, ei i se luase fiica. În ciuda tuturor eforturilor ei!
Înțelegătoare și resemnată. Înțelegea că oamenii o urau, dar dacă ea făcea totul pentru a îndrepta lucrurile, nu puteau să facă puțin și ceilalți?
Cu două fețe și manipulatoare. Recunoscând că nu merita să fie iertată și, în același timp, implorând clemență. O ocazie de a arăta cât de mult îi păsa, cât de mult se chinuia pentru ca totul să fie bine. Vina aruncată în curtea vecinilor. Ea nu putea să facă mai mult decât să fie umilă și să ceară iertare, așa că dacă cuiva nu-i era milă de ea, atunci omul acela era rău la suflet. Cine să nu fie impresionat de sacrificiul făcut de o mamă bolnavă care recunoștea că produsese suferință, dar care, mai ales, suferise ea însăși? Sindromul baronului Münchausen ca la carte. Mama își chinuia fiica, dar tot ea era cea privită cu milă, cu simpatie și
oamenii se purtau cu ea cu mănuși. Așa se făcea că o nevrotică ajungea să-și distrugă familia și să fie privită ca o sfântă.
Engrasi și-a apăsat pieptul cu palma, încercând să-și stăpânească greața care-i ardea stomacul cu prezența ei acidă. Furia creștea în ea ca o creatură care-i presa plămânii, împiedicând-o să respire. Nici un cuvânt despre Amaia, nici o vorbă
despre suferința fetiței, exilul obligatoriu al unei fetițe de doisprezece ani, care de aproape trei ani nu mai locuia în casa familiei sale. Nimic despre durerea ei, despre amărăciunea ei, nici despre greutatea de a suporta să fie luată la rost pe stradă. Și-a dat seama că mâinile îi tremurau, așa că și le-a retras de pe masă și și le-a așezat în poală. Trebuia să se calmeze. Trebuia să gândească. A rămas tăcută, cu ochii la fratele ei, foarte serioasă.
– Nu spui nimic? a întrebat-o el după un timp.
– Încă mă mai gândesc, i-a răspuns ea, cât de calm a putut.
Juan a părut dezamăgit.
– Credeam că te vei bucura, chiar credeam, și nu înțeleg de ce nu o faci. Ultima dată când am vorbit ai fost foarte dură și îți mulțumesc. După ce am vorbit cu Rosario, văd lucrurile exact așa cum sunt.
– Cum spune ea că sunt.
El a continuat ca și cum nu ar fi auzit-o:
– Am crezut că asta-ți doreai…
Engrasi a negat dând din cap uluită.
– Tot ce vreau e să o știu pe fetiță la adăpost.
Juan s-a ridicat în picioare, a dat ocol mesei și s-a oprit lângă sora lui. S-a aplecat spre ea și i-a pus o mână pe umăr. Împăciuitor.
– Soră, niciodată nu-ți voi putea mulțumi destul pentru că ai avut grijă de Amaia când Rosario nu se simțea bine, dar acum se simte bine, a spus el cu o convingere exagerată.
Engrasi i-a îndepărtat mâna de pe umăr și s-a ridicat. Fețele lor erau acum extrem de apropiate.
– Nu, Juan, Rosario nu e bine. Rosario nu va fi bine toată viața.
Ceea ce a urmat nu ar fi trebuit să o surprindă, dar a surprins-o, totuși. Juan a luat o expresie prin care voia să-i spună că acum era evident, ca și cum ar fi descoperit ceva la care, în sinea lui, se așteptase să se întâmple. S-a îndepărtat de sora lui, fără să-și ascundă supărarea pentru timpul pierdut și efortul depus.
– Nu mă miră! a exclamat el.
– Ce e asta, Juan? De ce nu te miră? a întrebat ea jignită.
– Pentru că exact asta a zis Rosario că vei spune.
Engrasi a clătinat mâhnită din cap. Fratele ei era un pămpălău. A făcut doi pași, până a ajuns din nou foarte aproape de el.
– Ce a zis, mai exact?
– Nimic, s-a repliat el, cu lașitate.
– Nu, nu. Spune-mi, i-a cerut ea, vreau să știu ce gândește.