Amaia l-a privit nedumerită, nevenindu-i să creadă că într-adevăr îi pusese acea întrebare.
– Nu înțeleg…
– Morții vă dau târcoale patului, Salazar?
Ea a dat din buze ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu a spus nimic. Ce însemna asta? Era o glumă? Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Dupree a adăugat:
– Nu glumesc. Eu visez morți. Mă urmăresc și încearcă să-mi spună ceva ce mi-e greu să înțeleg. Coșmarul încetează numai atunci când reușesc să înțeleg ce vor să-mi spună.
Amaia a făcut ochii mari. A înghițit în gol.
– Mă rog…, a îngăimat ea.
– Vă înțeleg perfect: nu e o chestie despre care să te apuci să vorbești în gura mare, sau să i-o zici psihiatrului poliției la reexaminarea periodică. Nu trebuie să
răspundeți. Eu știu că da. V-am citit raportul despre cazul sechestratorului în serie pe care l-ați prins în țara dumneavoastră. Interesul total arătat față de victime și acea explicație vagă pe care ați numit-o…
– O nebunie, a murmurat ea.
Dupree a dat din cap că da, în timp ce a continuat:
– Am cunoscut mulți polițiști, agenți și investigatori, așa că îmi dau seama când am în față o persoană dotată pentru așa ceva, iar dumneavoastră sunteți.
Stingherită, Amaia a strâns din buze.
– Știți, o să le păreți multora o ciudată, iar nebuniei o să-i spună intuiție, fler, un soi de al șaselea simț. Dar eu știu că acest al șaselea simț apare la persoanele care au trăit întâmplări aparte, genul acela de întâmplări care i-ar distruge pe alții, dar care pe ele le-au ajutat să dobândească și să-și dezvolte puterea de a detecta variabilele latente, ca în cazul lui Scott Sherrington. Vă amintiți? Polițistul englez despre care am ținut conferința. Și el putea să vadă genul de posibilități existente, dar care rămân ascunse și, totuși, viețuiesc sub un strat fin de piele. Un strat de piele care le ascunde pentru majoritatea oamenilor, dar nu pentru dumneavoastră.
– Nu sunt sigură că e așa…
Dupree a părut brusc supărat.
– Nu e momentul pentru false modestii. Nu se pune problema dacă recunoașteți sau nu. Important este să știi de unde vine. Când vorbim despre ucigași, ucigași în serie, variabilele latente nu sunt vădite, nu sunt evidente. În cele mai multe cazuri nu sunt nici măcar logice, sau cel puțin nu pentru cele mai multe minți, care nu au explorat această zonă întunecată pe care dumneata o cunoști. Când Emerson v-a întrebat cum folosiți probabilitățile, dumneavoastră ați menționat avantajul de a utiliza variabilele latente. Un număr mare de variabile observabile
se pot agrega într-un model pentru a reprezenta un concept subiacent prin care datele sunt mai ușor de înțeles. Teoria e la îndemâna tuturor, am explicat-o de mii de ori în conferințele mele. Dar e destinată numai câtorva, și toți acești câțiva au ceva în comun: au vizitat infernul, a spus Dupree țintuind-o cu o privire și mai intensă.
Amaia și-a lăsat ochii în jos pentru o secundă, știind că era o greșeală și că gestul ei îi confirma spusele lui Dupree. Când și-a ridicat privirea, a avut impresia că
vede, în atitudinea mereu bine strunită a lui Dupree, satisfacția constatării. Nu a putut să nu se întrebe de ce era atât de important pentru el.
– Asta vă ajută să gândiți acele variabile care pentru ceilalți rămân în unghiul mort, ceva latent, probabil sau plauzibil… Iar această cunoaștere apare atunci când te aștepți la comportamentul unui demon, când îi cunoști natura intimă și ești capabil să i te sustragi pentru a-l observa.
Dupree și-a încrucișat mâinile pe masă, s-a aplecat în față și s-a apropiat de ea.
– Dumneavoastră reușiți, dar așa ceva nu e niciodată gratis. Vreau să știu de unde vă vine puterea. Când ați găsit sub acoperișul fermei cadavrul bătrânei, ați spus ceva despre locul din care vine. Spuneți-mi despre locul acela.
De data aceasta, Amaia a reușit să nu-și mai lase ochii în pământ și i-a susținut privirea lui Dupree fără să șovăie, încercând să fie cât mai convingătoare. A reușit. Șeful ei îi observa fiecare gest, răscolind, cotrobăind prin fragila suprafață a apărării ei.
– Nici nu știu cum de mi-am amintit, nu mai am nici o legătură cu locurile alea și nici nu mă mai gândisem de mult la povestea aia veche. Bănuiesc că mi-a spus-o cineva când eram mică. Cred că a fost vorba despre o simplă deducție logică și o conexiune neuronală cu o poveste pe care nici măcar nu mi-o aminteam.
El a negat cu vehemență.
– Nu contează ce credeți dumneavoastră. Locul în care ne naștem și ne petrecem copilăria ne marchează pe viață, lasă în noi urme adânci cu tot ce am văzut, învățat, observat sau auzit.
– Domnule agent Dupree, am trăit în Statele Unite la fel de mulți ani ca în locul în care m-am născut. Am venit aici când eram încă o copilă.
– Și, totuși, v-ați întors acolo.
– Locul în care m-am întors e un oraș. Nu are nici o legătură cu cel în care m-am născut. Un loc care nu mi-a plăcut niciodată în mod special, dar pe care nici nu l-am urât, un loc și atât.
– Elizondo, a spus Dupree.
Ea s-a repliat ca și cum cuvântul ar fi izbit-o.
– Un loc pe care dumneavoastră nu-l pomeniți niciodată, a insistat el, dar v-ați însușit tradițiile lui antropologice, care sunt atât de puternice încât v-au ajutat să
explicați de ce compozitorului nu i s-a părut nimic grotesc să o lase pe bătrână
sub acoperișul casei.
– Îmi amintesc vag de toate aceste povești, mereu mi s-au părut niște prostii.
– Sunteți sigură că mereu vi s-au părut așa?
– Întotdeauna.
– Nu ați avut momente în care să credeți în ele, să vi se pară plauzibile? Nu trebuie să vă fie rușine. Rațiunile, motivațiile antropologice care și-au pus amprenta pe diverse grupuri umane se hrănesc din aceleași nevoi, din aceleași spaime, din conștiința locului în lume. Cunoașterea și stăpânirea lor îți dă un privilegiu diabolic, același pe care-l avea Scott Sherrington, același pe care-l aveți și dumneavoastră.
Ea continua să nege dând din cap.
