– Domnule detectiv, sunt subinspectoarea Salazar.
Detectivul Brad Nelson a ascultat resemnat și a răspuns plictisit: da, blestemata de vioară. O văzuseră din prima. Era, fără îndoială, un element decorativ lipsit de importanță. O vioară nu intra în categoria elementelor pe care cei de la criminalistică le consideră drept posibile urme ale prezenței unui străin la locul unei sinucideri-crime. Nu găsiseră nimic străin, nici fire de păr, nici amprente, nici urme de vreun alt fel. Nimic care să indice că un străin trecuse pe acolo. Cu siguranță vioara făcea parte din recuzita piesei de teatru în care juca mama, sau poate că fiul cel mic începuse să ia lecții de vioară.
– Domnule detectiv Nelson, sunt agentul Johnson. Știați că doamna Andrews era decoratoare de interioare și că ea însăși a decorat întreaga casă?
– Încântat de cunoștință, domnule agent Johnson. Da, Joseph ne-a spus despre faza că maică-sa nu ar fi fost niciodată de acord ca vioara să distrugă „climatul estetic“ al muncii ei, iar fratele său mai mic era atât de necăjit că ultimul lucru de care ar fi avut chef ar fi fost să ia lecții de vioară… Dar mai sunt și alte nenumărate motive pentru care vioara ar fi putut ajunge în casă. Nu uitați că el nu locuia acolo în acele momente. Oricare dintre membrii familiei ar fi putut-o aduce acasă. Maică-sa făcea parte dintr-un grup de teatru.
– Afirmația unui membru al familiei cum că un obiect nu aparține casei ar fi trebuit să vă pună pe gânduri, deoarece chiar dacă el nu locuia acolo știa totuși mai bine decât oricare dintre cei ce vă aflați acolo, a remarcat Johnson.
– Am ținut cont. A doua zi am trimis vioara la laborator pentru amprente… Nu a existat nici una.
– După ce dumneavoastră ați autorizat o firmă specializată să facă curățenie în casă, a intervenit Dupree.
Amaia l-a privit pe șeful ei. Nimeni nu trebuia să se lase înșelat de politețea lui inițială.
Detectivul Nelson a pufnit la telefon. S-a auzit ca un tunet.
– Uitați, știu ce vreți să faceți. Și mie mi-e milă de băiatul ăla, înțeleg prin ce trece, de asta am continuat să-i răspund la telefon. Din păcate, am văzut multe cazuri din astea. E singurul supraviețuitor al întregii familii, prins într-o dublă
spirală de vinovăție: pe de o parte, faptul că nu a fost acolo, iar pe de altă parte refuzul de a accepta cele petrecute. Încearcă să se țină de un cui înroșit în foc, numai că eu știu cum sfârșesc toate astea: dacă nu va accepta ceea ce s-a întâmplat, nu mai contează că nu a murit și el în ziua aceea, pentru că va sfârși prin a-și zbura creierii. De aceea am mai trimis încă o dată echipa de investigatori, nu pentru că mă gândeam că nu ne-am făcut bine meseria, ci pentru a-i alunga toate îndoielile, o dată pentru totdeauna. Am prelucrat inițial întreaga scenă a crimei, am prelevat mostre de fire de păr, salivă, sânge, urină.
Urme de împușcături și gloanțe. Am trimis echipa să ia din nou amprente de pe vioară, numai pentru a-l liniști pe băiat. Dar nimic, nimic care să indice că o altă
persoană, străină de familie, ar fi fost în casă. Arma a fost găsită lângă mâna tatălui. Existau urme de tragere pe pielea lui. Gloanțele găsite fuseseră trase cu acea armă. Clar ca bună ziua.
– Ce fel de vioară era? a întrebat Amaia.
În vocea detectivului s-a simțit o anumită ușurare, atunci când a răspuns:
– Asta chiar știu, pentru că după scandalul făcut de băiat pe seama viorii, nu m-am mulțumit cu lipsa amprentelor, așa că am cerut un raport complet. O vioară
obișnuită, dintre cele folosite când înveți să cânți, sau una pe care oricine i-ar cumpăra-o unui copil pe care-l apucă brusc cheful să învețe vioara. Fabricată în Statele Unite, se găsește de vânzare în toate magazinele de instrumente muzicale și costă în jur de șaptezeci de dolari. Am verificat cardurile de credit pentru a vedea dacă s-a plătit ceva la vreun magazin de instrumente muzicale. Nu a apărut nimic, dar nici nu e o sumă mare, putea fi plătită cu cash.
– Domnule detectiv, ați găsit arcușul? a întrebat Amaia.
– Arcușul? a spus detectivul pe un ton plin de nedumerire.
– E o vergea, ușor curbată, ale cărei capete sunt legate prin niște fire cu care se ating coardele viorii.
– Știu ce e un arcuș, a răspuns supărat.
– Și? L-ați găsit?
Nelson a pufnit din nou înainte de a răspunde.
– Nu, nu l-am găsit, dar nu văd ce importanță ar putea…
– Spuneți-mi cum a dispărut vioara, i-a cerut Amaia.
– Nu a dispărut, a fost furată, a răspuns detectivul iritat. După ce am trimis-o a doua oară la laborator, așa că, dacă încercați să faceți vreo legătură, să știți că vă
înșelați din plin. V-am spus, după furtună, ferestrele au fost acoperite cu scânduri, dar cred că nu foarte bine. În zilele următoare, o patrulă de poliție a observat că una dintre scânduri era căzută într-o parte; explicația ar fi că o parte din cuie au cedat sub greutatea scândurii. În ciuda faptului că în casă exista aparatură fotografică și informatică, totuși nu lipsea nimic. A fost găsit în bucătărie un pachet de biscuiți deschis și lipseau o cupă de sticlă, un suport, tot de sticlă, pentru chei și vioara. Credem că vreun puști din cartier, ațâțat de vestea crimelor și văzând fereastra deschisă, a fost tentat să intre în casă și a luat niște nimicuri, lipsite de valoare, așa că nu mai încercați să găsiți nod în papură la…
– Domnule detectiv Nelson, a intervenit Johnson, tânărul Joseph Andrews a insistat să vadă cadavrele familiei sale. Știm că ați încercat, așa cum este normal, să-l faceți să renunțe la idee. Joseph ne-a spus că tatăl lui făcea sport zilnic și că
firea lui l-ar fi îndemnat să se lupte cu agresorul. Ne-a mai spus și că pe fața lui se vedeau multe urme asemănătoare cu cele rezultate dintr-o luptă. Și-a amintit chiar și de o unghie ruptă. Conform raportului medicului legist, raport pe care-l am acum în față, nu s-au găsit urme de luptă la nici unul dintre ceilalți membri ai familiei. Cum vă explicați urmele de pe fața domnului Andrews?
– Un atacator străin? Poate că ați citit atât de atent raportul încât nu v-a atras atenția faptul că ușa de la intrare nu fusese forțată și că nu existau urme de luptă.
E vorba doar despre un individ care a luat-o razna, credem că s-a automutilat. S-au găsit rămășițe din pielea lui pe culata armei. Am mai văzut și-n alte cazuri: înainte de a se împușca, își pierd capul de disperare. Se lovesc singuri pentru a se autopedepsi sau pentru a ieși din confuzie. Durerea fizică îi ajută să se concentreze.
– Domnule detectiv, există câteva lucruri pe care nu le înțeleg din raportul balistic, a intervenit Amaia. Comparația s-a făcut între un glonț tras în laborator și unul extras dintr-una dintre victime, mai exact din fiul cel mic.
– Așa este, a fost de acord Nelson.
– De ce s-a comparat un singur glonț? a întrebat Johnson.
Amaia a răspuns în locul detectivului:
– Știu că au încercat cu gloanțe extrase de la soție și de la fiică, dar adeseori, în cazul împușcăturilor în craniu, glonțul se sparge. L-au recuperat întreg pe cel de la copilul mai mic pentru că oasele craniului său nu erau atât de dure.
– E așa cum spuneți, a încuviințat Nelson, nu s-a putut face comparația cu urma de pe țeava puștii, dar s-a ajuns la concluzia că era de același calibru și aceeași marcă.
– Dar glonțul din cadavrul tatălui? a întrebat Amaia.
– Mă rog…, a ezitat Nelson.
– N-a fost comparat, a lămurit Amaia.
