Între călătoria în Texas, scrierea raportului și apoi zborul de dimineață la New Orleans, probabil că nu dormise mai mult de câteva ore în ultimele două zile. A clătinat din cap. Îl scotea din fire și trebuia să aibă grijă să nu i se mai întâmple asta. Pe Johnson nu-l deranja să primească ordine. Era un agent cu experiență.
Însă Amaia avea un soi de insolență care-l exaspera. Cu siguranță nu o făcea intenționat, însă uneori reușea să vorbească pe un ton impregnat de o fermitate la fel de apăsătoare, precum pronunțarea unei sentințe.
– Salazar, cred că ai greșit dându-i băiatului speranțe. Și pe mine m-a tulburat dezolarea lui, de aceea l-am îndemnat să părăsească orașul, dar dumneata l-ai mințit, a spus, afișând o expresie de nemulțumire care a făcut să i se pleoștească
mustața. Nu poți să faci o asemenea afirmație. Nu suntem siguri că familia lui a fost ucisă de compozitor; și ai văzut cum a reacționat. Se va agăța de orice pentru a nu accepta realitatea. Băiatul ăsta este un potențial sinucigaș.
Amaia nu a reacționat imediat, apoi s-a întors spre el arătându-i cealaltă față a ei.
Frumoasa piele de tigru. Până și vocea ei părea un mârâit.
– Domnule Johnson, singurul lucru care funcționează pentru a scăpa de moarte este să încerci să nu mori astăzi; și nu reușește întotdeauna.
Apelase din nou la acea blestemată de insolență, cu aforismele ei ca o sentință.
Dumnezeule, era prea tânără pentru a vorbi așa.
– Chiar așa? Și dacă mâine va trebui să-i spui că te-ai înșelat? Că familia lui nu a fost ucisă de un asasin în serie, ci chiar de tatăl său.
– Va însemna că a mai trăit o zi. Încă o zi de oportunități, de oameni apărându-i în cale, de învățare, de supraviețuire. Supraviețuirea se învață fiind viu, dacă ești moartă, nu mai ai cum.
Johnson nu a mai spus nimic. Zisese „moartă“ și el era sigur că nu spusese din greșeală. Nu se referise la băiat.
17. Înainte de a muri
Elizondo
Salvarea ei a venit din faptul că adormise imediat. Voia să doarmă. Cât dormea, era la adăpost; dacă dormea atunci când ea avea să ajungă, n-avea să-și dea seama, n-avea să știe și, dacă nu știa, nu suferea. La un moment dat a adormit fără
să-și dea seama, fără să vrea, s-a întâmplat pur și simplu, poate și pentru că în noaptea precedentă dormise foarte puțin. Important este că a adormit și dimineața, când s-a trezit, nu i-a venit să creadă că trăise bucuria de a fi dormit, de a nu fi simțit teama. De atunci nu mai reușise, dar încerca, încerca din răsputeri. Mereu se ducea prima la culcare; avea grijă să nu uite de ritualul dinainte de somn, pentru a nu fi obligată să se ridice din pat, așa că se spăla pe dinți, făcea pipi, ca să fie sigură că nevoia de a urina nu o va trezi la miezul nopții. Își pregătea lucrurile pentru școală, își aranja hainele, lăsa totul în ordine, se întindea în pat și închidea ochii, forțându-se să adoarmă, să vină somnul care să-i aducă liniștea și uitarea.
„Culcă-te!“
Cu fața la perete, închidea ochii și, încercând să le ignore, auzea conversația dintre surorile ei, care, pat lângă pat, își spuneau în șoaptă secrete. Prin pleoapele strânse percepea, ca pe un ecran portocaliu de cinema, schimbarea intensității luminii, atunci când stingeau becul din tavan și aprindeau veioza de pe noptiera Florei, care încă mai citea.
„Culcă-te!“
Îl auzea pe tatăl lor intrând în cameră, sărutându-le pe surorile ei și spunându-le noapte bună. Apoi îl auzea venind spre patul ei și aplecându-se șovăitor. Uneori, îi atingea ușor părul de pe ceafă, însă de cele mai multe ori renunța să o atingă de teamă să nu o trezească, așa că se mulțumea să tragă cu grijă de un colț al păturii pentru a o înveli mai bine.
„Culcă-te!“
Era cel mai mare sacrificiu. Amaia renunța la sărutul de noapte bună al tatălui ei pentru a nu alunga somnul care avea să vină, trebuia să vină, în orice clipă.
„Culcă-te, e ultima ta șansă!“
Camera rămânea învăluită în liniștea întreruptă numai de foșnetul paginilor cărții pe care o citea Flora, până când, douăzeci de minute mai târziu, mama ei îi spunea de pe hol că era timpul să stingă lumina.
Dacă nu reușise să adoarmă până în acel moment, nici nu avea să mai reușească.
„Nu ai reușit și acum va veni ea.“
Din acea clipă, minutele, orele se scurgeau în așteptare.
„Niciodată cu fața în sus!“
Dacă stătea așa, pe lângă căldura respirației sale, îi mai simțea și buzele foarte aproape, părul atingându-i fața, picături microscopice de salivă caldă stropindu-i fața și nu putea suporta așa ceva.
„Niciodată cu fața în sus!“
Nu stătea nici cu fața spre ușă; dacă ar fi stat așa, nu s-ar fi putut stăpâni și ar fi deschis ochii, ar fi stat la pândă. Când îi vedea silueta decupată în cadrul ușii, începea să tremure incontrolabil. Da, închidea ochii și-i strângea cu putere și se prefăcea că doarme, dar era prea târziu; amândouă știau că era trează, amândouă
știau că o văzuse și avea senzația că asta o făcea să simtă și mai intens plăcerea de a o chinui, alimentată de spaima ei când o simțea aplecându-se asupra patului și spunându-i:
– Dormi liniștită, vulpe mică ce ești, mami n-o să te mănânce în noaptea asta.
Auzea limpede plescăitul salivei ei. Scrâșnetul dinților. Mușchii încordați ai gâtului și ai feței în timp ce zâmbea, făcând-o să moară de frică.
„Nu, nu sta cu fața la ușă.“
Așa că stătea mereu cu fața la perete. Când o auzea venind pe hol, închidea ochii, rămânea nemișcată și se ruga.
„Tatăl nostru tatăl nostru tatăl nostru tatăl nostru…“
Dar și cu fața la perete era la fel de lipsită de apărare precum cu fața în sus sau cu fața la ușă, numai că în atitudinea ei, în poziția aceea exista o impertinență
care o jignea pe mama ei, o provoca și o îngrijora în aceeași măsură, o înfuria, dar, mai ales, o făcea să-și piardă cumpătul. Știa foarte bine ce putere avea asupra Amaiei și câtă groază îi insufla, însă de prima dată când fetița a așteptat-o cu fața la perete, lucrurile s-au schimbat. A auzit-o intrând în cameră, apropiindu-se de patul ei. I-a simțit ochii scrutând-o pe fetița care se prefăcea că
doarme și își ținea pleoapele atât de strânse încât era imposibil să nu-ți dai seama că se prefăcea. Amaia i-a simțit respirația pe ureche, pe obraz, i-a simțit fierbințeala buzelor. Rosario a deschis gura, foarte aproape, și a tras aer în piept atât de profund încât a absorbit și câteva firișoare de păr de-ale fetiței, care i s-au lipit de dinți. A mormăit ceva, chiar a apucat-o un ușor tremurat, părea că ar fi vrut să
