Când au intrat în birou, Amaia a observat cum Joseph Andrews jr. și-a schimbat atitudinea. S-a îndreptat de spate, încordându-și mușchii umerilor până când, în ciuda faptului că era slab, au fost vizibili prin hanorac. Și-a ridicat privirea și i-a scrutat cu duritate printre șuvițele de păr negru. Și-a lăsat ochii în jos numai pentru a verifica legitimațiile celor doi, timp în care Johnson s-a prezentat, urmând ca apoi să nu mai spună nimic, după cum le fusese înțelegerea. Johnson credea că un tânăr precum Joseph Andrews va comunica mai bine cu Amaia decât cu el.
– Bună ziua, domnule Andrews. Suntem agenții Johnson și Salazar de la FBI.
Am vrea să vă punem câteva întrebări. Pot să vă spun Joseph?
– Tu nu ești agent FBI, a spus el către Amaia. Pe legitimația ta scrie „temporar“.
Câți ani ai, douăzeci și doi?
Johnson a făcut un pas în spate, lăsându-și colega să conducă discuția. Intuise bine. În ciuda ostilității aparente, tânărul prefera să discute cu ea.
– Am douăzeci și cinci de ani și e adevărat că nu sunt agent, sunt subinspectoare de poliție și colaborez temporar cu FBI. Dar el, a spus arătând spre Johnson, chiar este agent FBI. Facem parte dintr-o echipă de investigație și vrem să
vorbim cu tine despre ce s-a întâmplat cu familia ta.
Băiatul a zâmbit amar.
– Ce s-a întâmplat cu familia mea… Familiei mele nu i s-a întâmplat nimic; întâmplătoare sunt bolile, accidentele, catastrofele… Familia mea a fost ucisă.
De opt luni de zile tot repet asta. De unde interesul brusc al FBI?
Johnson a intervenit prudent. Nu voia să-i dea speranțe deșarte tânărului despre redeschiderea unui caz care încă nu fusese clasat.
– Vrem doar să lămurim câteva chestiuni. Vrem să știm ce te face să crezi că
familia ta a fost asasinată de către un necunoscut.
– Am văzut cadavrul tatălui meu, avea lovituri la față, ca și cum s-ar fi bătut cu cineva.
Johnson, sceptic, a privit-o pe Amaia și ea a înțeles pe loc. Puteau fi loviturile date de soție când s-a apărat.
– Și pentru că eu îl cunoșteam foarte bine pe tatăl meu. Știu că niciodată nu ne-ar fi făcut așa ceva, a adăugat tânărul.
Johnson a dat din cap. Era obișnuit cu explicația asta.
Joseph și-a dat seama că agentul se îndoiește.
– Nu înțelegeți. Părinții mei ne iubeau, ei se iubeau, erau îndrăgostiți unul de celălalt. Eu și frații mei râdeam de ei când îi vedeam sărutându-se sau îmbrățișându-se. Tata era un om bun și ne iubea cu adevărat. Nu există nici un motiv care să justifice că a făcut ceea ce se spune că a făcut.
– Uneori, obligativitatea de a te muta poate să destabilizeze destul de tare o familie, iar mutarea din California în Texas poate să aducă o schimbare importantă, a sugerat Amaia.
– Tata a primit un post mai bun în cadrul firmei; mama era obișnuită să
călătorească peste tot în interes de serviciu. Așteptau vestea asta de câteva luni.
Cât despre schimbare, California nu e toată numai plajă și surf. Sacramento se află în interior, pe când noua noastră casă din Galveston era la marginea mării.
Mutarea în Galveston era foarte bună. Sora mea deja își făcuse prietene noi, iar mama era foarte mulțumită.
– Nu toți membrii familiei s-au descurcat atât de bine, se pare că fratele tău mai mic nu a reușit să se adapteze. Mai mulți vecini s-au plâns de el și, din câte știm, unul dintre ei chiar l-a reclamat la poliție pentru daune materiale.
– Avea doisprezece ani, era mic. Pentru el a fost greu să meargă la altă școală, să-și piardă prietenii. A avut o criză, absolut infantilă. A călcat în picioare un strat de flori de la casa vecină. Proprietarul încă nu ne cunoștea. A crezut că e vorba despre un copil vagabond și a sunat la poliție, însă părinții mei i-au cerut scuze și au plătit daunele. Vecinul a înțeles și și-a retras reclamația. Mai mult, după acel incident, au rămas în relații foarte bune. Chiar el a fost cel care, după
trecerea furtunii, s-a dus să vadă cum se simt părinții mei și el a fost cel care… i-a găsit…
Amaia a simțit refuzul tânărului de a spune că erau morți. Vorbea despre asasinat, dar respingea cuvântul „morți“.
– În Sacramento locuiai cu părinții tăi?
– Da.
– E ciudat că părinții tăi s-au mutat din oraș și te-au lăsat de izbeliște…
Două luminițe întunecate au sclipit în ochii albaștri ai lui Joseph. A expirat cu putere tot aerul din plămâni, apoi și i-a umplut din nou, înainte de a răspunde.
Era evident că tânărul se putea enerva în orice clipă.
– Nu m-au lăsat de izbeliște. Cu două luni înainte de data mutării, bunica a căzut și și-a fracturat șoldul. Au operat-o și s-a recuperat foarte bine, însă când a venit ziua mutării, încă mai avea o lună de recuperare. Am încercat să ne înțelegem cu
firma de asigurări de sănătate, dar ne-au zis că responsabilitatea lor se încheie dacă ne mutăm în alt oraș. Eu urma să încep cursurile mai târziu, așa că ne-am decis să rămân cu ea la Sacramento, până când avea să se încheie perioada de recuperare și apoi să mergem și noi la Galveston.
– Urma să locuiți cu toții în casa din Galveston?
– Ăsta era planul.
– Inclusiv bunica? a întrebat Amaia, aruncând o scurtă privire spre Johnson.
– Da, a răspuns tânărul. După accident, părinții mei au hotărât că era mai bine ca de atunci încolo să locuiască împreună cu noi.
