Engrasi a strâns-o de mână și mai tare pe Amaia și a tras-o spre stradă, în timp ce tandrețea care o sufocase cu o clipă în urmă, se transforma în adevărată furie și, trebuia să o recunoască, în spaimă.
14. Nana. Casa colorată
New Orleans, Louisiana
Sâmbătă, 27 august 2005, seara
După ce a ieșit din magazin, Dupree, în drumul său spre Tremé, a urcat pe strada Ursulines, apoi a cutreierat fără rost străduțele, știind prea bine că-l vor duce la cimitir. Era conștient că nu avea timp suficient pentru a intra. Dar, în ciuda anilor scurși, a simțit că impulsul care-i ghida pașii era același care-l conducea, pe vremea când era copil, până acolo, ca și cum ar fi urmat acul unei busole care arăta mereu direcția mormântului părinților săi. Doi muncitori, care dădeau jos un banner ce anunța vizite ghidate în cimitir, blocau accesul pe aleea în trepte.
– E ora închiderii, prietene, i-a spus unul dintre ei, imediat ce l-a văzut.
– Doar un minut. Vreau să văd cavoul familiei, să mă asigur că va face față
furtunii, a răspuns Dupree, convins că-l luaseră drept un turist întârziat.
Muncitorul l-a cercetat cu privirea pe Dupree, insistând asupra hainelor, apoi a întrebat bănuitor:
– Ce familie?
– Famille Dupree-Sabrier, a răspuns calm.
– O, desigur, domnule, i-a zis, făcându-i loc să treacă.
A făcut la stânga, apoi a luat-o spre capătul cimitirului, conștient că, în comparație cu amintirile din copilărie, cimitirul i se părea diferit, mai mare și mai mic în același timp. Totuși a simțit, exact ca pe vremuri, aceeași tristețe când a trecut printre mormintele surpate mult sub nivelul străzii din cauza solului mlăștinos. Pe multe dintre ele, abia se mai vedea numele decedatului. Odată
ajuns în capătul cimitirului, s-a oprit și a căutat cu privirea cavoul. Vederea lui l-
a umplut de mâhnire. Își amintea de un cavou înălțat cel puțin un metru și jumătate deasupra pământului și de o placă sobră de piatră, cu numele părinților gravate pe ea. Părțile laterale erau atât de deteriorate încât se vedeau cărămizile fundamentului. Placa era fisurată în mai multe locuri și avea un colț sfărâmat.
Umezeala din sol urcase pe placă lăsând o urmă întunecată. Mâzga acoperea aproape toată piatra funerară, ca o pătură cenușie ce devenea verde pe unul dintre numele gravate, care ar fi fost imposibil de citit pentru cineva care nu ar fi știut despre cine e vorba. A știut dinainte că se va dovedi fără sens ce avea de gând să facă, dar chiar și așa a frecat literele cu vârful degetelor, apoi le-a privit lung, în tăcere, ca și cum pentru el nu ar fi avut nici un înțeles, sau tot înțelesul din lume. A auzit zgomotul lanțului pe care muncitorul îl treceau prin gard, fără
îndoială ca să-i dea de înțeles că trebuie să se grăbească. În lipsă de altă ofrandă, s-a aplecat și a luat de jos o bucată de piatră cenușie, ce făcuse parte din placa mortuară, a așezat-o sub numele părinților săi, apoi s-a îndreptat grăbit spre ieșire și le-a mulțumit muncitorilor. Și-a imaginat vântul târând mica lui ofrandă
departe de mormântul în care, de atâta timp, zăceau îngropate nu doar cadavrele părinților săi, ci și atâtea amintiri cumplite. S-a întrebat câte orori va deshuma Katrina.
A continuat să meargă pe jos și când a ajuns pe strada Marais o patrulă a poliției din New Orleans i-a cerut actele. L-au întrebat unde merge și i-au amintit că
părăsirea orașului era obligatorie. Totul a durat doar câteva minute. L-au lăsat să
plece imediat ce le-a arătat actele. După ce polițiștii s-au îndepărtat, a răsuflat ușurat că nu-i interesase ce ducea în sacoșă.
A trecut printre casele colorate, până în partea de jos a cartierului care părea abandonat. De pe verande dispăruseră jardinierele și ghivecele, iar de arcade atârnau triste lanțurile care susținuseră ferigi și plante cățărătoare. Locuitorii care nu-și protejaseră ferestrele cu scânduri prinseseră totuși obloanele în lanțuri petrecute printre lamele și închise cu lacăt. Unele familii tocmai își abandonau casa, plecând în mașini burdușite cu lucruri pe care nu voiseră să le lase de izbeliște.
Atunci a văzut-o. Era, cu siguranță, una dintre cele mai frumoase case de pe toată strada. Așa cum se întâmplă cu amintirile din copilărie, acum i s-a părut mult mai mică, însă Nana o menținuse ca de obicei: pereții vopsiți în galben, ferestrele cu ancadramentul alb și obloanele verde închis. Când era mic, mâzgălea mereu fațada, numai pentru plăcerea de a o revopsi. Casa era cu etaj, avea patru rânduri mari de ferestre care dădeau spre o verandă îngustă, doar
puțin mai mare decât un balcon. În schimb, avea o micuță grădină în fața casei, înconjurată de un gard alb, scund. A împins portița și a văzut cum între stâlpii de susținere atârnau și unduiau strălucitoarele șiraguri colorate pentru carnavalul Mardi Gras; Nana alesese verzi, aurii și violete pentru a-și sărbători orașul și pentru a avea parte de dreptate, bogăție și credință.
A urcat treptele până la veranda mică, din care fuseseră scoase ghivecele și mobilele. Nu se vedea nici o lumină în casă și când a vrut să deschidă portița verandei a observat că fusese bătută în cuie dinspre interior. A coborât în grădină
și a dat ocol casei, urmărind poteca îngustă care o separa de cea a vecinilor. O
caldă strălucire portocalie scălda din interior peretele învecinat. Simțind cum pașii i se afundau în pământul umed, a mers până la ușa bucătăriei și, chiar înainte de a o atinge, a auzit dinăuntru un zgomot înfundat, urmat de un scârțâit.
A ciulit urechile și și-a dat seama că sunetele veneau de la mobile târâte pe dușumea. A lăsat jos, cu multă grijă, pachetul pe care i-l pregătise Meire și și-a scos arma. A apăsat ușor pe piedică, simțind cum cedează. Atunci a auzit o bufnitură înăuntru și ușa s-a deschis imediat.
– Mon cher et petit coeur! a exclamat ea deschizându-și brațele.
– Nana!
– Al, știam că ești tu, micul meu Al. Încă de copil ți-a plăcut să intri pe la bucătărie, nu pe ușa din față.
Dupree a zâmbit, numai ea îi spunea Al.
A îmbrățișat-o și i-a simțit corpul fragil. Slăbise mult. Hainele îi veneau mari, dar chiar și așa îi simțea oasele ascuțite și mici. Dupree a închis ochii în timp ce o îmbrățișa. Când se făcuse atât de mică? Și-o amintea la fel de înaltă ca el, iar acum șuvițele de păr alb abia dacă-i atingeau bărbia. S-a aplecat și a sărutat-o lung pe păr.
– Ai venit, ai venit, copilul meu, a îngăimat ea printre lacrimi.
I se rupea inima văzând-o plângând. A strâns-o în brațe și mai tare și și-a mușcat buzele pentru a nu da frâu liber emoțiilor.
– Nana, îmi pare rău. Îmi pare foarte rău.
– De ce, mon cher?
– Pentru că nu am venit mai repede, a spus Dupree.
Bătrâna s-a îndepărtat cât să-l poată privi în ochi.
– Nu mai spune prostii. Amândoi știm că nu puteai să te întorci și că, totuși, aveai să revii, mai devreme sau mai târziu, iar acum, că ești aici, nu știu dacă o fi de bine sau de rău.
