– Da, da, își pot pierde viața, a fost de acord Bull. Nu le pasă. Johnson, cu tot respectul, frate, dumneata îi privești din exterior, treci pe strada lor și vezi cât de
amărășteni sunt și te întrebi: pentru așa ceva sunt gata să moară? Și nu vă dați seama că alea trei rahaturi pe care le au sunt tot ce au adunat de-a lungul vieții.
Am învățat demult că oricine vine aici îi tratează cu dispreț.
Johnson a tras aer adânc în piept. Părea pregătit să răspundă, dar Amaia i-a luat-o înainte, în încercarea de a mai relaxa atmosfera.
– Dar dumneavoastră, domnule Charbou, sunteți căsătorit?
Polițistul a râs în hohote înainte de a răspunde:
– Domnule Charbou? Să nu-mi mai spuneți așa niciodată. Bill, atât, Bill, sau Charbou, dar nu domnul Charbou!
– Bill Charbou nu are familie aici, a răspuns Bull, văzând că colegul său nu avea de gând. Părinții și frații săi locuiesc în Baton Rouge. Nu mai are nici o rudă
aici, în afară de mătușă-sa. Are o duzină de gagici în oraș, dar nici una nu-l iubește atât de mult încât să stea cu el pe durata uraganului, a spus, văicărindu-se în joacă de pumnul pe care colegul său i l-a dat în umăr. La cum stă treaba, bănuiesc că deja s-au împrăștiat prin statele vecine și acum dorm la căldurică în casa vreunui prieten.
– Bine, măh…, a zis Bill, clătinând din cap, în timp ce colegul său râdea.
Au intrat din nou pe Simón Bolívar, au traversat Marigni și, după ce au trecut prin Esplanade, au dat în strada Dauphine.
Hotelul Dauphine își extindea fațada portocalie de-a lungul străzii care îi dădea numele. Ușile verzi de la balcoane se asortau cu obloanele albe și cu arcadele de la parter. Bill a oprit mașina sub o arcadă de lângă intrarea în hotel și a putut observa că, în ciuda obligativității de a părăsi orașul, parcarea hotelului era plină.
Trei negrese grase mișunau la recepție. Le-au verificat repede rezervările și le-au spus lui Bill și Bull că pot să aștepte în elegantul bar de lângă recepție, în timp ce una dintre femei a părăsit recepția pentru a-i arăta Amaiei camera. Bill insistase să care el rucsacul Amaiei, așa că le-a urmat la lift și a refuzat să lase din mână
bagajul pe care femeia i l-a luat fermă și zâmbitoare, amintindu-i în același timp că el trebuia să aștepte la bar. Imediat ce ușile liftului s-au închis, s-a întors spre Amaia.
– E foarte frumos prietenul dumneavoastră. Știți cumva dacă e liber? a întrebat-
o.
Amaia a zâmbit.
– Da, cred că da…
Femeia a privit-o cu interes.
– Păi, aș zice că îi place de dumneavoastră.
– Sunt convinsă că-i așa, îi place de mine, îi place de dumneavoastră, îi plac femeile de pe stradă…, a spus zâmbitoare.
– Am înțeles, iubitul tuturor…, dar să nu vă faceți griji, înseamnă că au nimerit bine la May Bailey’s. Acum e barul hotelului, dar înainte a fost unul dintre principalele bordeluri din New Orleans și primul care a obținut licență de funcționare. E unul dintre locurile cele mai „fermecate“ din Big Easy, a spus făcându-i cu ochiul.
Amaia a zâmbit din nou.
– Vreți să spuneți că există stafii de prostituate?
– Femei de moravuri ușoare, așa se numeau… Avem o stafie, dar nu e chiar a unei prostituate. Sora fondatoarei hotelului, domnișoara May Bailey, nu-și dorea o astfel de viață, visa să scape de aici. A cunoscut un soldat tânăr care nu a stat mult pe gânduri și a cerut-o de nevastă, promițându-i să o ducă cu el, dar în ziua nunții a murit într-un schimb de focuri, ceva la ordinea zilei pe atunci. Se spune că a înnebunit de durere și nu a mai ieșit niciodată de aici. Unii oaspeți susțin că
au văzut-o în rochia albă de mireasă plângând în grădină sau pe terase.
Ușile liftului s-au deschis, femeia a înlăturat un afiș neavenit ce zăcea pe mochetă și avertiza asupra pericolului reprezentat de podeaua umedă, apoi s-a îndreptat spre cameră, imediat la dreapta. Surâzând, Amaia o privea întrebându-se de câte ori le-o fi spus povestea aceea oaspeților hotelului. Femeia s-a întors spre ea și a vorbit din nou:
– Dar ăsta nu trebuie să fie un motiv de îngrijorare pentru dumneavoastră, ea li se arată numai bărbaților, poate că încă-și mai așteaptă logodnicul, a spus ridicând din umeri.
A deschis ușa și s-a dat la o parte ca să-i facă loc. Camera era mare și
„cremoasă“. Mobilierul, patul, pereții, tavanul, mocheta, totul era de un crem satinat, în cel mai pur stil franțuzesc. Baia cu cadă era într-o parte și în mijlocul peretelui exterior se etala o fereastră imensă, tip ghilotină, specifică sudului, cu jaluzele pe care le acționai trăgând de un șnur. Femeia a deschis oblonul, făcând să apară în bătaia privirii fațada clădirii de peste drum.
– Îmi pare rău că nu pot să vă ofer o cameră mai bună, dar fiind vorba de o rezervare de ultimă oră și cum hotelul e plin…
– Mi-am dat seama deja. Credeam că fiind în plin proces de evacuare…
– Sunt mulți oameni care s-au hotărât să nu plece, rămân pe loc pentru a-și proteja proprietățile de spargerile care vor avea loc imediat după trecerea uraganului și au închiriat camere aici pentru că știu că French Quarter nu e inundat niciodată. Ceea ce nu a reușit toată istoria New Orleansului, nu va reuși nici micuța Katrina.
Femeia a deschis fereastra. Muzica a pătruns în cameră. Un grup trecea pe stradă. Amaia și-a scos capul pe fereastră și a apucat să vadă, pe îngusta porțiune de stradă, căci atât îi permitea fereastra, o fanfară mare ai cărei instrumentiști defilau în ritm vioi.
– Muzicieni, a spus întorcându-se spre interiorul camerei, nu credeam că vor rămâne muzicieni după evacuare.
– Există două tipuri de ființe care nu părăsesc niciodată New Orleans: muzicienii și fantomele.
Amaia a deschis televizorul și s-a uitat câteva clipe la un canal de știri. Pe ecran a apărut omniprezenta imagine a uraganului învârtejindu-se deasupra oceanului.
S-a îndreptat spre ușă, dând din cap mulțumită, și când a deschis-o, s-a trezit cu agentul Johnson în prag. Căra în brațe jumătatea de duzină de dosare cu cazurile, pe care le scosese la imprimantă la comisariat. Fără să scoată un cuvânt, Amaia i-a arătat biroul mare de lângă fereastră. Ea a luat unul dintre dosare și s-a așezat pe colțul patului, lăsându-i lui Johnson scaunul din fața biroului. Înainte de a se așeza, agentul a deschis jaluzelele ca să intre mai multă lumină.
*
I-a luat douăzeci de minute să elimine primele două cazuri, dintre cele trei pe care trebuia să le studieze. În primul caz, niște presupuși instalatori de la o firmă
