– Cine mai știa că urma să vă mutați?
Joseph a ridicat din umeri.
– Păi… bănuiesc că multă lume. Vecini, prieteni, toți colegii tatei de la firmă, colegii mamei. Cei din grupul de teatru din care făcea parte mama, directorii și profesorii școlilor la care învățam, cei de la asigurările medicale… Ți-am spus deja că era o mutare planificată.
– Detectivul Nelson ne-a spus că nu ai mai călcat pe acolo după cele întâmplate, iar rectorul zice că nu ieși niciodată din campus și că ai de gând să rămâi aici pe durata uraganului.
Ochii lui au privit din nou în gol, într-un punct de care se agățase până atunci.
– Nu am unde să mă duc, a spus pe un ton încărcat de disperare.
– Dar bunica ta?
Și-a lăsat privirea în jos, dând senzația că nu va răspunde. Cuvintele lui i-au luat pe nepregătite.
– Ați auzit vreodată expresia să „mori de inimă rea“?
Amaia a făcut semn că da.
– Asta a spus doctorul, că a murit de inimă rea. În ciuda faptului că după operație
se recupera foarte bine, a căzut într-o depresie profundă după asasinate. A murit în urmă cu șase luni, la numai două luni după familia mea.
Privirea lui Joseph s-a pierdut din nou în gol. Amaia îl citea ca pe o carte deschisă. În punctul acela din gol, tânărul găsea o liniște sufletească amară, în care, era sigură, se refugia tot mai des. Amaia și-a dat seama că avea în față un potențial sinucigaș.
– Aș vrea să știu, ce motive ai? a spus, scoțându-l din gândurile sale.
– Motivele mele…? a întrebat, privind-o ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis.
– Motivele pentru care crezi că familia ta a fost ucisă de către cineva care a intrat în casă. Ceva mai mult decât că știi că tatăl tău nu ar fi făcut asta, a zis Amaia și s-a aplecat ușor în față, dând cuvintelor un regim de urgență. Ce nu se potrivește? Tu îi cunoșteai mai bine decât oricine și știu că toți simțim visceral tot ceea ce ține de cei dragi nouă. Spune-mi. Spune-mi ce-ai simțit visceral.
Trebuie să fi fost ceva, ceva ce detectivul Nelson nu avea cum să vadă, pentru că
nu ar fi reușit nici o legiune de detectivi, nu aveau cum să vadă pentru că era ceva ascuns, însă tu ai văzut. Ce ai văzut?
Joseph a privit-o copleșit, acum respira mai repede și ea a fost sigură că era pe punctul de a face o dezvăluire. Însă a fost conștientă și de cât de trist se simțea, acea tristețe care face ca nimic să nu mai conteze. Pentru o clipă, s-a temut că
tânărul va da înapoi. El și-a mutat privirea, s-a uitat un moment din nou în gol, apoi a revenit.
– Vioara, a spus cu fermitate. O vioară fără arcuș, care a dispărut.
Joseph
Joseph Andrews Junior le-a spus tuturor că nici o clipă nu a crezut că tatăl său îi omorâse pe cei din familie. Asta spusese, asta susținea, dar nu era chiar tot adevărul. Convingerea lui a început să se clatine când s-a întâlnit cu detectivul Nelson. Individul încerca să fie pios, dar adevărul e că nu simțea pietate, ci milă.
Joseph avea acea inteligență care îți permite să simți ce fel de emoții îi stăpânesc
pe ceilalți. Știa că tristețea pe care detectivul o simțea pentru el s-ar fi tradus în cuvinte astfel: „Ar fi fost mai bine să fi murit și el odată cu familia, decât să
treacă prin coșmarul ăsta“. Și acea emoție detestabilă l-a făcut să se îndoiască.
Bănuiala că s-ar putea ca detectivul Nelson să știe ceva și să nu-i spună.
Atitudinea lui de om care le-a văzut pe toate, care a văzut ce e mai rău și pe care nu-l mai poate surprinde nimic. Încercase să se pregătească pentru ceea ce avea să găsească în casă. Nelson îi explicase, fără să intre în detalii, cum arăta locuința atunci când au sosit polițiștii – dezordine, geamuri sparte – și oricât de mult încerca să-și alunge din minte, Joseph adăuga de la sine imaginea cu familia adunată în salon, sângele de pe jos, mirosul fricii… Știa că nu e pregătit, că ceea ce va simți atunci când va intra acolo îi va schimba viața pentru totdeauna, dar, pregătit sau nu, asta era, nu avea de ales. Vecinul, exact cel care îl reclamase pe fratele său mai mic că-i distrusese grădina, cel care găsise cadavrele, s-a dovedit a fi un om bun. Imediat ce poliția și-a dat acordul, a chemat niște muncitori care au acoperit cu scânduri ferestrele sparte și au făcut curățenie peste tot. A încercat să-i explice lui Joseph, în timp ce-l însoțea spre ușă.
Tot iadul pentru care încercase să se pregătească, pur și simplu nu exista.
Nedumerirea a pus stăpânire pe el și, chiar dacă asculta și reușea să înțeleagă
explicațiile acelui bun samaritean, a căutat pe jos petele de sânge, mirosul morții, un semn a ceea ce se petrecuse acolo, dar nu a găsit. Nu existau urme ale ororii.
Și totuși, a văzut rucsacul fratelui său lăsat pe cuierul de la intrare. A inspirat fermecat mirosul delicat al orhideelor albe – flori care o caracterizau – așezate de maică-sa peste tot prin salon. Tabloul abstract, în nuanțe de albastru, ieșind în evidență pe albul pereților din salon, pictat de sora lui la ora de desen și adus din Sacramento. Plasma uriașă cumpărată de tatăl său, cu promisiunea de a se uita împreună la meciurile de fotbal american, în timp ce maică-sa își dădea ochii peste cap, prefăcându-se uluită. I-a simțit din toate puterile. Era ca și cum ar fi ieșit la cumpărături, sau ar fi mers la cinema și ar fi urmat să se întoarcă în orice clipă. Se simțea depășit de situație, el era doar un băiat care se întorcea acasă și avea nevoie de familia sa. Și-a luat la revedere de la vecinul care făcuse tot ce putuse pentru a-l lăsa cât mai puțin timp singur și a închis ușa după el. Brusc, a prins puteri, de parcă întreaga lor energie l-ar fi cuprins dintr-odată și a văzut totul foarte limpede. Aceea era casa lui și acolo avea să rămână pentru că acolo sălășluiau sufletele familiei lui. Asta trebuia făcut, avea să-și vadă de facultate mai departe, să o aducă pe bunică-sa și să locuiască acolo.
Adeseori, când cineva moare, supraviețuitorii se gândesc la ce i-ar fi plăcut
persoanei decedate, însă moartea schimbă totul. Le-ar fi plăcut ca fiul și fratele lor să locuiască acolo, după toate cele întâmplate? O întrebare pentru care răspunsul nu conta. Pentru că în acea clipă a văzut vioara. Un instrument întunecat și strălucitor, pe jumătate inocent, pe jumătate nepotrivit. Cineva sprijinise vioara de șemineul pe care maică-sa îl umpluse cu lumânări albe.
Prezența viorii acolo era la fel de decisivă ca și cum asasinul ar fi scris cu sânge pe pereți numele victimelor.
Nu reușea să-și ia ochii de la ea, fascinat de grozăvia pe care o presupunea.
Brusc, a fost copleșit de senzația că e într-un cimitir, că e singura ființă vie din acea încăpere. Cu privirea fixată pe vioară, s-a îndreptat spre ieșire și a deschis ușa, lăsând ca briza mării să-l elibereze de acea senzație de cavou, care-l făcea să
tremure. Se înșelase: aceea nu mai era casa lui, părinții săi nu aveau să se mai întoarcă vreodată, pentru că un străin îi ucisese, iar acel blestemat de polițist nu era în stare să vadă dincolo de lungul nasului.
16. Să mângâi fiara
New Orleans, Louisiana
