New Orleans, Louisiana
Duminică, 28 august 2005
Amaia se trezise devreme. A făcut duș, s-a îmbrăcat, a aranjat patul și s-a așezat pe marginea lui ca să se uite la știrile de dimineață.
Începând cu șase dimineața, din cincisprezece în cincisprezece minute, autoritățile au folosit toate canalele media pentru a avertiza că uraganul Katrina avea să devasteze zona de coastă a golfului, iar previziunile pentru New Orleans nu erau nici ele încurajatoare. Situat la doi metri sub nivelul mării, cu lacul Pontchartrain la nord și abundentul Mississippi străbătând ca un șarpe orașul, amenințarea ciclonului părea dintr-odată o realitate tot mai inevitabilă. Centrul Național pentru Uragane prognoza unul de nivel cinci: vânturi de 280 de mile pe oră și rafale de peste 320 de mile pe oră. Peste New Orleans nu se mai abătuse niciodată un uragan de nivel cinci. Cel mai puternic înregistrat până atunci fusese uraganul Betsy.
Se spune că orașele nu au memorie și că locuitorii lor uită repede pentru a trăi repede. Totuși, menționarea uraganului Betsy a trezit spaima veche și adormită.
În 9 septembrie 1965, uraganul Betsy, de nivel patru, a atins pământul la gura de vărsare a râului Mississippi și a distrus toate așezările pe unde a trecut. A avansat de-a lungul râului, ceea ce a făcut ca apele să crească în New Orleans cu trei metri. Betsy a provocat moartea a optzeci și nouă de oameni și a produs pagube materiale atât de mari încât a rămas în istorie drept „Billion Dollar Betsy“. Părea că doar așa, prin comparație cu Betsy, amenințarea uraganului Katrina prindea viață. Posturile de televiziune intercalau imagini cu Katrina înaintând deasupra golfului Mexic cu fotografii alb-negru ilustrând distrugerile cauzate de Betsy.
Nereușind să se calmeze, Amaia a oprit televizorul și a ieșit pe holul hotelului.
L-a zărit cu coada ochiului pe Dupree care, fără să țină cont de lift, cobora pe scări. A grăbit pasul pentru a-l ajunge. Agentul vorbea la telefon și casa scărilor
îi amplifica vocea.
– Bine, cobor, așteaptă-mă în mașină.
Împinsă de curiozitate, s-a întors și s-a dus la ușile de sticlă care dădeau spre balcoanele pe unde, conform proprietarei, bântuia stafia miresei, și a ieșit afară.
A mers de-a lungul balconului până deasupra copertinei care încadra intrarea în hotel și s-a aplecat ușor. Mașina oficială care le fusese pusă la dispoziție era chiar dedesubt. L-a zărit pe Jason Bull la volan. Dupree s-a așezat pe scaunul din dreapta. Pe Charbou nu reușea să-l vadă. A renunțat și s-a întors în hotel. I se făcuse foame.
„WWL a.m. în direct din New Orleans. Starea de alertă din cauza uraganului se extinde de la Morgan City până la granița cu Alabama și Florida.“
Știrile de la institutul național de meteorologie răsunau dintr-un vechi radio Thompson, pe care proprietarele hotelului Dauphine îl recuperaseră din cine știe ce cufăr, urmate de sfaturi despre cum să te aprovizionezi ca să faci față unui uragan. Radioul era așezat sub televizorul care continua să transmită imagini cu uraganul înaintând peste golful Mexic, imagini despre care Amaia era convinsă
că nu erau actualizate. Proprietarele avuseseră grijă să taie sonorul televizorului, alegând să asculte constantele buletine de știri de la radio.
În timp ce traversa curtea hotelului pentru a ajunge la pavilionul în care se servea micul dejun, Amaia a simțit adierea ușoară și caldă a vântului care i-a unduit părul ca și cum cineva i-ar fi suflat din spate peste el. S-a aplecat în față, și-a scos elasticul de la încheietura mâinii și și-a prins părul cu el. Atunci a văzut că
de lângă ușa subțire a pavilionului spre care se îndrepta Bill Charbou o observa zâmbitor, în timp ce o ajuta pe una dintre surorile de la Dauphine să pună un sac de nisip lângă alți saci stivuiți acolo.
– Bună dimineața, doamnă subinspectoare.
– Bună dimineața, domnule detectiv. Ce faceți aici? a întrebat, întorcându-se ușor spre stradă.
Era ușor de dedus că Dupree era singur cu detectivul Bull. S-a întrebat dacă
Charbou știa.
– Speram să mă însoțiți la micul-dejun, a spus zâmbind curtenitor, iar Amaia a avut certitudinea că detectivului i se pusese pata pe ea.
A trecut peste sacii de nisip și a dat afirmativ din cap, fără să bage în seamă
surâsul proprietarei hotelului.
Și-a luat cafea și ouă jumări și a întârziat în dreptul prăjitorului de pâine mai mult decât era cazul, sperând ca între timp să sosească Johnson sau Dupree.
Când nu a mai găsit nici un motiv de amânare, a renunțat și s-a dus la masă.
– Colegul dumneavoastră nu vine la masă?
– Ba da, dar acum e în mașină, vorbește la telefon cu familia. Ține mult la copiii lui.
Nu a avut de ce să nu creadă că Charbou chiar credea ceea ce spunea.
– Normal.
– Și la soția lui, a adăugat el zâmbind.
Amaia nu a spus nimic.
– Uneori mă gândesc că e bine, a zis gânditor detectivul.
Amaia și-a umplut gura cu o altă bucățică de pâine, hotărâtă să nu-i lase nici o portiță deschisă.
– Mă refer la a fi însurat. Știi, cineva cu care să-ți împarți viața.
Ea a clătinat din cap între da și nu. Deci asta era strategia lui. Nu mai întâlnise niciodată vreunul dintre acei inși de care auzise că aduc vorba despre căsătorie la prima întâlnire cu o femeie. Își doreau la fel de mult să se căsătorească pe cât își doreau să-și scoată toate măselele, chiar dacă la început aluzia la căsătorie le făcea pe majoritatea să presupună că nu-i interesează să zboare din floare în floare, ceea ce le dădea un avantaj, și anume acela de a nu fi considerați așa cum erau în realitate.
A mestecat lent, observându-l. Nu-și luase vesta antiglonț, aceea pe care niciodată nu și-o dădea jos, o uitase în mașină și, în onoarea ei, purta o cămașă
albastră strâmtă care-i scotea în evidență mușchii pieptului și ai brațelor. Ochii mari și foarte întunecați păreau sinceri. Era frumos și știa asta, iar ei i-ar fi plăcut mai mult dacă el ar fi zâmbit mai rar. Ca și cum i-ar fi citit gândurile, el a devenit brusc extrem de serios, iar ea s-a gândit că într-adevăr așa îi plăcea mai mult și că urma momentul destăinuirilor.
Charbou s-a aplecat puțin în față pentru a conferi cuvintelor un aer de confesiune intimă. Ea a zâmbit, ghicindu-i strategia, ceea ce l-a descumpănit puțin. Încă nu era momentul să zâmbească. Cu toate astea, a continuat:
– Știu din experiență că e greu să găsești pe cineva dispus să suporte programul nostru de muncă, stilul nostru de viață, a spus lăsându-și privirea în jos pentru a umple de emoție stăpânită fraza următoare. Felul în care suntem, până la urmă, afectați de munca noastră.
