– Amaia, este vorba despre tatăl tău. E foarte bolnav. Duminica trecută a avut un nou atac și e în spital de trei zile. Nu te-am sunat mai repede ca să nu-ți faci griji, m-am gândit că va fi ca în alte dăți, dar în ultimele ore situația lui s-a înrăutățit mult.
„Nu, nu. Nu, te rog.“
– Mătușă…
– Cardiologul a spus că e foarte slăbit și că inima lui nu va mai rezista mult. Îmi pare foarte rău, Amaia.
„Îți promit, nu voi spune nimic.“
Nu știa ce să spună. S-a uitat în jos la tăblia care juca și rol de masă. Era plină cu zeci, sute de însemnări scrise cu tot felul de pixuri. În mijlocul acelui păienjeniș, cineva schițase o inimă și insistase atât de mult încât conturul ei se evidenția între toate mâzgăliturile. Cu vârful arătătorului a parcurs marginile desenului până când a ajuns la apex.
– Amaia, când aveai doisprezece ani ți-am jurat că o să-ți spun mereu adevărul.
Astăzi mi-ar plăcea să te mint, dar o să-mi țin promisiunea.
Vocea fermă a mătușii Engrasi a devenit brusc mai spartă.
– Amaia, tatăl tău este pe moarte. Dacă vrei să-ți iei rămas-bun de la el, va trebui să te întorci imediat.
9. Apex
Elizondo
Amaiei i s-a părut ciudat că mătușa Engrasi a trimis-o la culcare atât de devreme.
După cină și după spălarea vaselor, o lăsa să se uite la televizor, chiar dacă nu prea mult, pentru că lui Engrasi îi plăcea să citească noaptea, așa că se băga și ea în pat atunci când venea ora de culcare pentru fetiță. De aceea, Amaia s-a prefăcut că doarme și după un timp a auzit podeaua scârțâind pe hol, în dreptul ușii ei. Ușa era întredeschisă destul de mult încât să contureze o fâșie de lumină
albicioasă pe dușumeaua întunecată din dormitor. Atunci a auzit bătăile în ușa de la intrarea principală. A ieșit tiptil din dormitor, a sărit peste podeaua care scârțâia și s-a apropiat de scară. Prietenele mătușii Engrasi veneau seara ca să
joace cărți, dar nimeni nu mai venise niciodată la o oră atât de târzie. Engrasi a deschis ușa și a salutat. Amaia a simțit că-i sare inima din piept când a recunoscut vocea tatălui ei. Era gata să țâșnească în jos pe trepte pentru a-l îmbrățișa, dar a încremenit.
– Am venit cât de repede am putut, adevărul este că m-ai speriat la telefon.
– Au apărut probleme, Juan. Cu Amaia, a spus mătușa pe un ton grav.
Fetița și-a ținut respirația, în timp ce cuvintele o loveau ca niște înțepături de viespe. Probleme cu ea? Nu înțelegea. Făcea tot ce putea pentru a se purta frumos, dar părea că nu mai scăpa de conflicte. A așteptat până când tatăl ei și mătușa au intrat în salon și abia apoi a coborât prima jumătate a scării. S-a așezat în partea mai întunecată și a ciulit urechile, în timp ce-și trecea arătătorul peste motivele capricioase ale balustradei. Aduceau cu o inimă.
Tatăl ei vorbea cu voce fermă.
– Dacă vei continua să insiști să meargă la școală la Pamplona, am să-ți repet că
nu. Mi-e destul că fetița nu poate locui cu mine. Știi cât muncesc la laborator,
dacă se mută la Pamplona mi-ar fi foarte greu să o văd. Atât timp cât stă aici, în sat, o văd măcar atunci când se duce la școală și se întoarce.
Amaia urma să împlinească doisprezece ani, dar nivelul ei școlar era superior.
Fusese deja înscrisă într-o clasă de elevi cu doi ani mai mari și în luna iunie avea să termine gimnaziul. Nu voia să meargă la școala din sat. Deja se uitau la ea ca la o ciudățenie pentru că era în clasa a opta când ar fi trebuit să fie într-a șasea.
Unul dintre profesori îi vorbise despre un internat din Pamplona. Un loc unde copii și mai mici decât ea urmau cursuri cu clase mai mari, fără ca așa ceva să fie o ciudățenie pentru cineva. Un loc unde nu ar distona. Se întorsese acasă, mulțumită și plină de iluzii, ținând în mână pliantul centrului școlar. La început, posibilitatea aceea o descumpănise puțin pe mătușa ei, dar, ca întotdeauna, sfârșise prin a fi de partea ei, conștientă de cât de răutăcioși puteau fi ceilalți copii cu deșteapta clasei. Juan știa și el, era tare mândru de fiica lui, dar nici nu voia să audă de posibilitatea ca Amaia să meargă la școală altundeva decât în sat.
– Nu are nimic de a face cu asta, a spus Engrasi pe un ton grav, plin de îngrijorare. E ceva mult mai delicat.
Juan a așteptat, învăluit într-o tăcere mormântală.
– În urmă cu două săptămâni, după ce și-a spălat părul, am ajutat-o să se pieptene. I-am atins cicatricea, fără să vreau.
Tatăl și-a ținut respirația. Așezată pe o treaptă a scării, Amaia a ridicat mâna dreaptă și și-a atins prin păr scobitura și marginea ei rugoasă.
– Fetița și-a dus mâna la cap și m-a întrebat: „Ce am aici, mătușă?“ Iar eu i-am răspuns: „E o cicatrice, draga mea“. Atunci ea m-a întrebat: „Ce cicatrice?“ Am lăsat pieptenele și am privit-o în ochi, ca să-mi dau seama dacă mă lua peste picior sau nu. I-am răspuns foarte serioasă: „E cicatricea de când te-ai lovit la cap“. Amaia a zâmbit și mi-a spus pe tonul cel mai firesc din lume: „Trebuie să
fi fost foarte mică, pentru că nu-mi amintesc“. I-am mai pus câteva întrebări, având grijă să nu-i dezvălui nimic, ci lăsând-o pe ea să-mi spună. Chiar am riscat și i-am zis: „S-a întâmplat în laborator, nu-ți amintești?“ Ea a zâmbit și mi-a răspuns: „Probabil că făceam vreo boacănă, eram o adevărată diavoliță încă de mică“. Nu-și amintește nimic, Juan. A uitat complet.
Oftatul lui Juan a fost de ușurare.
– Ce să mai zic, surioară, poate că e mai bine așa. Dacă ai ști cât m-am rugat, dorindu-mi să nu se fi întâmplat așa ceva.
Engrasi a vorbit din nou, de data aceasta pe un ton mult mai dur:
– Ești ca un struț, îți ascunzi capul în nisip și te prefaci că nu se întâmplă nimic.
Păi află că Dumnezeu nu șterge lucrurile care s-au întâmplat deja, oricât de mult te-ai ruga pentru asta. Și nu, nu e mai bine așa. Mi se pare că nu înțelegi gravitatea lucrurilor pe care ți le spun. În noaptea aceea, Amaia a suferit un traumatism grav la cap. N-ai de unde să știi cât de grav, pentru că nu ai dus-o la spital, ai crezut în ce a spus doctorașul ăla, prieten cu tine, și ai luat de bun diagnosticul său, fără să mai întrebi și pe altcineva.
Juan nu a spus nimic. Așa reacționa când era depășit de situație. Amaia aproape că a putut să-l vadă: mâinile în buzunare, ochii în pământ.
– După un traumatism atât de grav, pot apărea leziuni neurologice, chiar și la ani distanță de la lovitură.
– Dar ea e atât de deșteaptă…
