Putilovii şi-au educat copiii în frica lui Dumnezeu. Au studiat în casa părintească şi nu au mers la şcoală, deoarece tatăl lor se temea de tovărăşiile rele. În sărbători îi ducea la biserică şi după ce se întorceau acasă, le punea întrebări despre slujbă.
În Biserică, Putilov, având voce frumoasă, cânta la strană; îi plăcea şi acasă să cânte cu copiii cântări bisericeşti.
Deseori Putilov era vizitat de feţe bisericeşti şi de aceea copiii lui încă din copilărie au auzit multe lucruri ziditoare de suflet.
Fata lui Putilov tindea către viaţa de mănăstire însă, după dorinţa tatălui, s-a căsătorit şi nu după mult timp a murit; soţul ei s-a retras atunci la schitul din Sarov.
Pe la 19 ani, Timotei, împreună cu fratele său de 14 ani, Iona, au fost duşi de tatăl lor la Moscova să lucreze la
concesionarul Karpâşev. Moscova, prin mulţimea de biserici şi lucruri sfinte pe care le avea, se potrivea cu
năzuinţele duhovniceşti ale lui Timotei care se dezvoltaseră în el încă de pe când trăia în casa părintească; aici însă
era mai uşor să-şi procure cărţi duhovniceşti.
Timotei era nedespărţit de cărţi şi în prăvălie punea cartea deoparte numai când sosea vreun cumpărător, apoi din
nou se întorcea la ea. Tinerii aveau cunoştinţe printre adevăraţii oameni duhovniceşti. Prin monahia Dositeia (care înainte fusese renumita cneaghină Tarakovna) ei au făcut cunoştinţă cu schimnicii mănăstirii Novospask, Alexandru
şi Filaret, care se aflau în legătură spirituală cu Paisie Velicikovschi. Într-o astfel de situaţie, în cei doi fraţi s-a cuibărit definitiv dorinţa de viaţă monahală, mai ales că în Sarov se izolase cumnatul lor. În anul 1804, când
Timotei a împlinit 22 ani, s-a înscris împreună cu tatăl său în societatea comercială moscoveană şi, luându-şi
paşaport pe trei ani, s-a îndreptat spre Sarov alături de fratele său Iona. Ştiind că tatăl lor nu le-ar da
consimţământul, ei i-au scris că au plecat de la patron pentru că nu mai era posibil să trăiască acolo şi că au ca
model un stăpân căruia i-au promis să-i slujească. Din Sarov i-au trimis o scrisoare în care i-au explicat deschis
tatălui intenţia lor. Ivan Grigorievici s-a înfuriat şi le-a poruncit copiilor să se întoarcă imediat acasă, însă nu i-a văzut timp de doi ani şi jumătate. În această perioadă Putilov s-a îmbolnăvit şi când Timotei a venit să se împace cu el, deşi nu dintr-o dată, s-a hotărât totuşi să-şi primească fiul. După un an, datorită şi insistenţelor îndelungate, l-a primit şi pe Iona. Ivan Grigorievici n-a mai trăit mult după aceea.
În oraşul Molog din gubernia Iaroslavsk, în cimitir, la altarul bisericii Tuturor Sfinţilor stă un simplu monument din marmură cu inscripţia numelui lui Ivan Grigorievici Putilov. Pe partea dreaptă e scris că monumentul a fost ridicat de copiii lui Putilov: Moisei, egumenul schitului Optina, Isaia egumenul schitului Sarov, Antonie, egumenul mănăstirii Nicolaevsk Maloiaroslaveţki.
Sarovul, unde şi-a început Timotei viaţa monahală, se afla în acel timp în deplină înflorire. De treizeci de ani se afla acolo marele schimnic Serafim. Acolo devenise schimonah nebunul pentru Hristos, Mark şi tot acolo trăia, în
linişte, restauratorul mănăstirii Varlaam, egumenul Nazarie.
De asemenea, era cunoscut că Isaia ducea o viaţă aspră. Timotei avea o ascultare grea la brutărie, însă după aceea l-a îngrijit pe părintele nevoitor Isaia care se îmbolnăvise; în timpul celor trei ani în care a stat la Sarov, Timotei s-a folosit mult de învăţăturile schimnicilor de acolo.
Nu se ştie de ce Timotei nu s-a mai întors la Sarov după împăcarea cu tatăl său, însă fratele lui a rămas acolo şi a devenit următorul egumen al Sarovului. Timotei a intrat în ascultare la mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din
Svensk, aparţinând eparhiei Orlovska. Într-adevăr, aceasta l-a atras prin faptul că în apropierea ei erau pădurile
Roslavl şi Briansk, unde în acel timp se nevoiau mulţi sihastri. În anul 1811, în rândul acestor sihaştri, a intrat şi Timotei Ivanovici. În pădurile Roslavl, Timotei Ivanovici a petrecut 10 ani. El s-a încredinţat îndrumării
ieroschimonahului Atanasie. Acest schimnic înţelept, ucenicul cuviosului Paisie Velicicovski, trăia neîncetat în trezvie duhovnicească şi avea darul rugăciunii minţii. Dezinteresul lui pentru tot ce era lumesc nu avea margini. Cu ajutorul acestui schimnic s-a tuns în monahism Timotei Ivanovici, căpătând numele Moisei, în cinstea cuviosului
Moisei Murin. Acest nume i-a fost dat prin consimţământul tuturor schimnicilor datorită ospitalităţii pe care
cuviosul Moisei o arăta, cu dragoste, străinilor care veneau la pustnici. Cuviosul Moisei Murin îi iubea pe străini şi îi alina.
Pustnicii cu care vieţuia în pădure cuviosul Moisei trăiau în trei chilii. Locul însingurării lor se afla în vilele moşierului Bronevski, la 40 de verste de Roslavl, la cinci verste de sătuleţul Iakimovsk, la 7 de satul Lugov şi la 30
de sătucul Mejov, pe malul râului Bogdacevka.
Pustnicii săvârşeau toată rânduiala bisericească în fiecare zi la ei în chilii, începând cu ora 1200 noaptea; în zilele de duminică şi sărbători săvârşeau slujbele împreună. De Crăciun, Paşti şi celelalte sărbători mari venea din satul
Lugov un preot cu Sfintele Daruri. În vremea din afara rugăciunii, pustnicii se ocupau cu rucodelia. Astfel cuviosul
Moisei transcria cărţile sfinte. În grădina de zarzavat pe care o lucrau, pustnicii creşteau numai ridichi.
Vara adunau ciuperci, pentru binefăcătorii care le trimiteau pâine coaptă, crupe şi uneori câte o sticlă de ulei.
Datorită lipsurilor, se nevoiau cu putere. Toată iarna erau înconjuraţi de lupi. Urşii îi păgubeau uneori pe sihaştri prin faptul că prădau grădina; ei se apropiau, dar nu îi deranjau pe monahi, deoarece în pădure se auzea numai
zgomotul ramurilor rupte de ei. S-a întâmplat o dată ca sihaştrii să fie aproape omorâţi de soldaţi. Uneori îi sâcâia poliţia. Însă mai înspăimântătoare decât toate erau joagărele care distrugeau copacii seculari. Odată un copac uriaş a căzut lângă chilie, făcând un zgomot puternic, însă cuviosul Moisei a crezut că va dărâma totul, dar copacul a atins chilia numai cu crengile.
În anul 1812, datorită invaziei francezilor, schimnicii au părăsit pustia iar cuviosul Moisei s-a izolat în Svensk, pe Malurile Albe, apoi s-a întors în pustie.
În anul 1816 a venit la cuviosul Moisei fratele său mai mic Alexandru, ca să-şi ducă viaţa alături de el. După patru ani Alexandru a fost călugărit de ieroschimonahul Atanasie, primind numele Antonie şi a fost încredinţat îndrumării fratelui său, cuviosul Moisei, faţă de care toată viaţa a făcut ascultare adevărată. În anul 1816, împreună cu fratele său, cuviosul Moisei a fost la Kiev, unde cu bucurie a fost primit de către mitropolitul Serapion şi de către întâistătătorul Lavrei, Antonie (viitorul arhiepiscop de Voronej). Pe drum, în câteva mănăstiri, cuviosul Moisei i-a vizitat pe schimnicii Vasilie Kişkin, cuviosul Macarie (viitorul stareţ de la Optina) şi pe părintele Filaret Glinski.
În timpul vieţii de sihastru, cuviosul Moisei s-a întărit şi s-a maturizat. El a dobândit darul privegherii, tăcerea, darul rugăciunii şi umilinţa; aceste calităţi arătau în el chemarea de stareţ. Semnele acelei lupte neîncetate pe care a dus-o cu el însuşi în liniştea însingurării au rămas pe câteva foi răzleţe, din rândul celor pe care cuviosul Moisei şi-a scris uneori gândurile. Iată câteva fragmente: „15 noiembrie anul 1819 – După primirea rugăciunii de dezlegare a
păcatelor am hotărât ca în toată vremea ce va urma să mă păzesc de primejdie şi să nu mănânc nicidecum seara şi
din cauza aceasta am suferit mult însă cu pricepere am fost învăţat că nu există mijloc mai bun prin care să-mi
întăresc sufletul decât acela de a gusta hrană o dată în douăzeci şi patru de ore. Doamne, nu mă lăsa! Vino în
