nu era miezul nopţii. La utrenie mergea negreşit şi spunea că dacă la Liturghie se aduce Jertfa nesângeroasă pentru noi, la utrenie noi aducem ca jertfă pacea noastră, şi aşa facem şi la slujba de prânz şi la vecernie.
La slujbă stătea drept, fără să se sprijine şi uneori se cufunda în rugăciune, aşa încât nu mai observa nimic în jur.
Uneori şi când mergea era atât de adâncit în sine, încât nu îi vedea şi nu îi auzea pe cei care se apropiau de el, iar lacrimile care îi udau faţa dezvăluiau starea lui sufletească. Rugăciunea pe care o spunea neîncetat îl ajuta; prin ea dobândea blândeţe firea lui înflăcărată.
Fiecare minut liber, cuviosul Moisei îl consacra citirii şi când era întrerupt reţinea locul unde a rămas ca, după
împlinirea ascultării, să se întoarcă din nou la citit. La trapeză cuviosul mergea întotdeauna şi îşi lua puţină mâncare.
Acasă mânca ce era mai simplu şi deseori pentru a se smeri mânca ceva stricat.
Prin neîncetata supraveghere a propriei persoane, cuviosul Moisei a dobândit blândeţea şi tăcerea, iar în momentele de agitaţie se adâncea în rugăciunea dinlăuntru. Odată, la Optina, în arhondaric a izbucnit un incediu foarte puternic.
Cuviosul, ştiind că au fost luate toate măsurile, se uita liniştit la focul care fusese stins. Tocmai atunci au venit înaintea lui cu icoana „Kazanskaia“ a Maicii Domnului.
Era întotdeauna tăcut, mai ales ascuns, dacă cineva încerca să-l întrebe despre viaţa lui sau despre ceea ce se
întâmpla înlăuntrul lui. Totuşi nimic nu se întâmpla fără ca el să ştie. Când cineva i-a vorbit cuviosului Moisei
despre meritele sale, el a zâmbit neîncrezător. Odată a vizitat Optina un arhiereu şi, privind schitul, a întrebat cine l-a construit. Cuviosul Moisei i-a dat un răspuns evaziv, spunându-i că schitul a fost construit pe un loc din acea regiune.
– Văd şi eu locul, dar cine anume l-a construit?
– Stareţul cu fraţii.
– Mi s-a spus că frăţia voastră l-aţi construit.
– Eu am participat prin faptul că…
După asemenea răspunsuri, oaspetele nu a cercetat mai mult.
Cuviosul Moisei vorbea încet, chibzuind fiecare cuvânt şi în timp ce îi asculta pe ceilalţi făcea rugăciunea lui Iisus
folosind mătăniile. Se îmbrăca în veşminte simple, dar curate. Postul şi binefacerea le acoperea uneori printr-un
cuvânt glumeţ. Un târgoveţ l-a rugat pe cuvios să cumpere un butoiaş cu scrumbii care, după cuvintele lui, erau
foarte gustoase şi de soi bun, însă se alteraseră din cauza arşiţei. Cuviosul a văzut că scrumbiile nu mai sunt bune şi că nu are unde să le pună. „Mă gândesc unde să le arunc!“ şi a poruncit să i se dea la cină câte o scrumbie cu hrean şi aşa le-a mâncat pe toate. Astfel îşi făcea uneori morală sub forma unei glume.
Cuviosul Moisei a vrut să cumpere pentru mănăstire mere din soiul „Bunul ţăran“. Un ţăran i-a adus mere
„Antonovka“ şi când arhimandritul l-a întrebat ce soi sunt a răspuns:
– „Bunul ţăran“, părinte, „Bunul ţăran“!
– Bun e acela, bun, dar oare nu se numea Anton? a întrebat cuviosul.
Nelipirea de cele pământeşti s-a dezvoltat în el încă din tinereţe. Vorbea odată şi zicea: „Când trăiam în Sarov mă
uitam la felul de viaţă al cuiva şi la ceea ce are şi îmi spuneam: voi muri de foame, însă niciodată în viaţă nu voi
avea nimic. Şi iată că aşa mi-am dus toată viaţa şi aşa voi muri“. După cum spunea ucenicul său era „un mare prigonitor al banilor şi era bogat numai prin sărăcie“, aşa cum el însuşi s-a exprimat.
Când au deschis după moartea cuviosului Moisei cutia unde ţinea bani, au găsit o singură grivnă (monedă de 10
copeici) care se împotmolise între partea de jos a cutiei şi perete.
– Cu siguranţă, părintele nu a observat-o, a spus fratele lui, cuviosul Antonie, căci altfel ar fi cheltuit-o imediat.
În anul 1856, egumenul Isaia a sosit la Optina să-şi revadă fraţii: pe Moisei, pe care nu-l mai văzuse de 38 ani şi pe
Antonie (cuviosul Antonie de la Optina a fost numit stareţ la mănăstirea Maloiaroslaveţki, apoi s-a înapoiat la
Optina pentru a adormi în pace).
În ziua încoronării împăratului, cei trei fraţi au slujit Liturghia, dând un exemplu bun şi mişcător.
În anul 1860, schitului i s-au dăruit 108 deseatine de pădure de care avea mare nevoie. Deşi obştea avea o datorie de 17000 ruble, cuviosul se împăca cu gândul că a preluat-o cu datorii mari, iar acum există multe resurse şi se gândea că Dumnezeu le va satisface degrabă trebuinţele, până ce cuviosul Moisei să se stingă din viaţă şi aşa s-a şi întâmplat.
Rândurile celor de aceeaşi vârstă cu părintele Moisei se împuţinau din ce în ce mai mult.
În anul 1860 a încetat din viaţă cuviosul Macarie, care era cu 6 ani mai tânăr decât cuviosul Moisei; acesta avea 80
de ani înainte de a muri.
Chiar şi la aceste bătrâneţi adânci, dând exemplu de nevoinţă, cuviosul Moisei refuza să ia ceaiul dimineaţa şi începea să se îngrijească de împlinirea strictă a învăţăturilor.
În acea vreme ajunse până la adâncimea smereniei şi vorbea: „Acum am aflat că într-adevăr sunt mai rău decât toţi“.
