ajutorul meu ca să mă înfrânez şi să nu mănânc seara, iar la masa de prânz să nu mă satur şi să mă obişnuiesc doar
cu un fel de mâncare“.
„14 decembrie anul 1819 (după împărtăşanie): Făcându-mi pravila, mi-a venit un gând: terminând, cu ajutorul lui
Dumnezeu, postul în care mă obişnuisem cu un singur fel de mâncare, să încep să-mi pun pază gurii, în amintirea păcatelor ei şi a nevredniciei cu care a vorbit şi pentru necurăţia şi nedreptatea inimii şi minţii mele. Aceasta mi-am propus-o ca să nu mai vorbesc nimic cu nimeni iar pentru vreo nevoie strictă să explic fraţilor într-o scrisoare prin cuvinte scurte. Doamne, ajută-mă să pun început bun la acestea şi să fac ce mi-am propus ca să mă pregătesc mai
bine pentru moarte“.
„15 decembrie – în timpul mesei mi-a străfulgerat mintea o părere referitoare la fraţii care stăteau lângă mine, şi anume ca greşelile lor pe care eu le vedeam şi pe care ei le mărturisiseră la spovedanie să le recunoască şi să se
căiască, pentru că sunt ale lor, dar să nu le judece prea aspru pe cele ale fraţilor şi nicidecum să se aprindă de mânie.
Fie ca greşelile şi păcatele fraţilor să treacă în contul meu“. Aceste notiţe, referitoare la morală şi învăţătură, sunt câteva din comorile preţioase ale vieţii cuviosului Moisei. Ele ilustrează ceva din tabloul frumuseţii spirituale creat de lupta cruntă şi neîncetată a împlinirii legii Evangheliei.
În pădurile din Roslavl, cuviosul Moisei, prin citire necontenită, a dobândit ştiinţa adâncă a învăţăturilor Sfintei Biserici şi a operelor Sfinţilor Părinţi. Aici a început lucrarea sa de îndrumare duhovnicească faţă de alţi fraţi.
Pentru că avea răbdare să-i asculte primea pe boierii care se îngrijeau de pustnici şi aceşti boieri veneau la el pentru sfaturi.
Când cuviosul Moisei a ajuns la măsura bărbatului învăţător şi matur în viaţa duhovnicească, Dumnezeu a
considerat potrivit să-l cheme la o slujire mai înaltă şi să-i încredinţeze o lucrare mai grea şi mai roditoare.
În anul 1820, cuviosul Macarie a călătorit la Moscova, unde trebuia neapărat să petreacă un timp şi a vizitat schitul
Optina, fiind recomandat de părintele egumen Prea Sfinţitului Filaret, episcop de Kaluga.
Acest nevoitor cunoscut (care a murit ca mitropolit de Kiev şi ca schimnic) şi arhipăstor înţelept al tuturor sufletelor iubea monahismul încă din tinereţe. Pădurea de pini şi sălbăticia care înconjurau Optina i-au stârnit gândul de a construi la Optina un schit. El auzise despre pustnicii din Roslavsl şi îşi dorea să le încredinţeze lor construirea schitului. Făcând cunoştinţă cu cuviosul Moisei s-a întărit în hotărârea lui. După corespondenţă şi invitaţia făcută
cuviosului Moisei, fratelui acestuia, cuviosului Antonie şi încă altor doi monahi, pe 6 iunie anul 1821, au mers la
Optina şi s-au instalat în camera de oaspeţi a mănăstirii.
La 170 de stânjeni de mănăstire, unde se afla o chilie singuratică printre pini seculari şi lăstăriş de aluni şi tei a fost ales locul şi s-a stabilit un plan; după aceasta s-a pornit lucrul.
Cu multă greutate, schimnicii nou-veniţi au curăţat locul ales de copacii seculari pe care i-au dezrădăcinat şi i-au tăiat. Au fost ajutaţi şi de câţiva muncitori angajaţi. Din copacii tăiaţi au construit o chilie nu prea mare, au
împrejmuit locul cu gard şi au ridicat o biserică cu hramul Sf. Ioan Înaintemergătorul; apoi numărul chiliilor a
început să se mărească. În decembrie, cuviosul Moisei a plecat la Moscova pentru ajutor şi s-a întors într-o căruţă
atât de încărcată, încât abia putea sta în ea.
La începutul anului 1822 biserica a fost târnosită şi Prea Sfinţitul Filaret imediat după aceea a venit la Optina.
Cuviosul Moisei l-a rugat să se hotărască să primească schima. „N-au intrat zilele în sac“ a fost răspunsul. După ce episcopul a plecat, cuviosul Moisei i-a trimis o scrisoare cu aceeaşi rugăminte. Prea Sfinţitul i-a răspuns pomenindu-i de hirotonie şi de faptul că schimnicul o refuzase cu hotărâre. Văzând ce daruri îşi fac loc în cuviosul
Moisei, înţeleptul arhipăstor nu a cedat. Discuţia a durat 6 săptămâni. În cele din urmă, episcopul Filaret a spus:
„Dacă nu vei fi de acord, mă voi judeca cu tine la înfricoşătoarea Judecată a Domnului“. Numai atunci a cedat
cuviosul şi pe 22 decembrie anul 1822, a fost hirotonit ca ieromonah şi pus duhovnic la Optina.
Între timp, cuviosul Moisei a continuat să construiască schitul, a însămânţat şi a plantat copacii care astăzi acoperă
atât de frumos locul schitului Optina. Dumnezeu a trimis ajutoare materiale, însă s-au făcut cheltuieli însemnate cu construcţia şi în anul 1825 cuviosul Moisei a mers în multe călătorii la Moscova după ajutoare. Tot acolo a aflat despre alegerea lui ca stareţ. La vârsta de 43 de ani, cuviosul Moisei a primit sub conducerea sa schitul Optina şi timp de 37 de ani a vegheat asupra lui. În această perioadă, prin eforturile stareţului, Optina s-a schimbat complet.
Numărul fraţilor a crescut de multe ori. Neţinând cont de faptul că pământurile mănăstirii aproape se dublaseră şi
aveau recolte mari, au plantat livezi de pomi fructiferi, au început să crească vite cornute, au construit o bibliotecă, au lărgit catedrala, au înălţat două biserici, au construit trapeză, arhondaric, grajduri pentru cai şi vite, şapte corpuri de chilii, două fabrici, o moară şi renumita grădină optineană; slujba a început să fie săvârşită cu mare evlavie, însă
mai important decât toate era faptul că se îmbunătăţise ordinea morală a obştii.
Toate aceste construcţii mari au fost făcute fără bani, atât prin credinţa obştii, cât şi prin ajutorul şi muncile prestate de cei săraci.
„Aveţi bani, părinte?“, l-au întrebat pe stareţ cei apropiaţi, la începutul construcţiei. „Am, am“ şi a arătat vreo 15–20
ruble. „Dar aceştia nu sunt bani; lucrarea costă mii de ruble“. Iar cuviosul Moisei a zâmbit şi a spus: „N-am uitat de
Dumnezeu; eu nu am, însă El are“. Şi această credinţă nu a fost compromisă. Foarte des se întâmpla ca muncitorii să
ceară răsplată atunci când stareţul avea numai câţiva bani de aramă; el îi ruga să mai aştepte şi peste vreo două zile veneau prin poştă bani. Arhondaricul de piatră, pentru care au spart muntele şi au adus pământ în lac şi grădina de zarzavat au fost construite în anul de criză, când pudul de făină costa 5000 de ruble. Obştea avea puţină pâine, iar mănăstirea era invadată de oamenii înfometaţi din împrejurimi. Chiar în aceste timpuri vitrege, cuviosul Macarie a
supravegheat construcţia şi a hrănit poporul. Necazul poporului trecea adânc prin inima lui. Odată, pe când oamenii începuseră să-l convingă să renunţe la construcţie datorită condiţiilor grele, din cauza frământării adânci a devenit tăcut şi, plângând, cu lacrimi amare, a răspuns: „Ei, frate, pentru ce purtăm acest chip îngeresc? De ce Şi-a dat
pentru noi sufletul Său Iisus Mântuitorul? Pentru ce ne-a propovăduit El cuvintele dragostei? Pentru ca noi să
îndeplinim marele Lui cuvânt faţă de aproapele numai cu gura? Pentru ca acest popor să moară de foame? Doar cere
