în numele lui Hristos… Dumnezeu încă nu Şi-a retras de la noi mâna Sa binefăcătoare. El nu ne-a dat darurile Lui ca noi să le ascundem sub obroc, ci ca să le întoarcem poporului în aceste vremuri grele“.
În general iubirea de săraci a cuviosului Moisei nu cunoştea margini. Uneori cumpăra la un preţ mai mare decât i se cerea multe lucruri care nu îi trebuiau, numai pentru a-l ajuta pe vânzătorul care ducea lipsă; cumpăra provizii
stricate pe care le folosea el însuşi la mâncare, întreţinea cu salariu orfanii, pe unii pentru a îndepărta ciorile, iar alţii pentru prinderea cârtiţelor.
Datorită cuviosului Moisei se făceau multe pelerinaje la Optina. Toţi credincioşii erau întâmpinaţi cu mare grijă.
Însuşi arhimandritul vizita arhondaricul şi era bucuros, chiar şi la el în chilie. Avea darul de a vorbi cu fiecare, după
puterea acestuia de înţelegere şi potrivit cu nivelul duhovnicesc al fiecăruia.
Când cineva îi cerea vreun lucru din obşte „ca blagoslovie“, cuviosul Moisei îi dădea ce avea mai bun şi mai nou.
La arhondaric nu se cerea plată, însă fiecare după bunăvoinţă punea câte ceva în cutia pentru danii. Un negustor
bogat l-a întrebat pe stareţ dacă nu cumva se teme că nu vor plăti toţi, ci vor sta pe gratis? Cuviosul a spus: „dacă
nouăzeci şi nouă nu plătesc, Dumnezeu îl aduce pe al 100-lea care plăteşte pentru toţi“.
După aceasta, negustorul a devenit binefăcătorul Optinei. Cuviosul Moisei nu se minuna de donaţiile însemnate. O
familie care făcuse multe donaţii la Optina a venit să reclame ceva anume la cel care răspundea de primirea oaspeţilor şi a pomenit de binefacerile sale. Cuviosul a răspuns: „Noi am crezut că aţi făcut binele de dragul lui
Dumnezeu şi de la El aşteptaţi răsplată; noi, săraci şi nevrednici cum suntem, prin ce să vă răsplătim?“. Nu prin răceala inimii răspundea la binefacerile adevărate, ci prin rugăciuni fierbinţi. De la pelerinii care veneau la schit, cuviosul Moisei nu avea nevoie de contribuţia bănească; îi plăcea să primească oameni bolnavi, slăbănogi şi orbi care nu puteau nicicum să facă donaţii obştii.
În relaţia cu fraţii, cuviosul se purta cu o înţelepciune nemaipomenită. Având o fire înflăcărată, se transformase în chip desăvârşit şi dobândise o blândeţe uimitoare.
Dacă îl cuprindea mânia se grăbea să iasă, se smerea pe sine cu rugăciunea şi se întorcea liniştit. Deşi nu-i plăcea să-şi manifeste autoritatea, totuşi nu scăpa obştea din mâini şi conducea ferm mănăstirea.
În activităţile speciale, cuviosul Moisei nu se agita nicidecum; părea că totul decurge de la sine, fiind condus în mod nevăzut de o singură voinţă. Când dădea ascultări, nu incomoda prin amănunte neînsemnate; faţă de eşecurile unora
se purta complet liniştit şi îi învăluia cu dragoste.
Observând totul, deseori cuviosul Moisei amâna morala pentru mai mult timp şi apoi pomenea despre respectiva greşeală; însă o asemenea morală era făcută cu fermitate. Înainte de a povăţui vreun călugăr, se ruga pentru el şi
întotdeauna se uita cu atenţie să vadă dacă cel cu care trebuia să vorbească e liniştit.
Amintindu-şi de cuvântul puternic al Sf. Ioan Gură de Aur: „De îndreptare se îndoieşte numai cel care se află în iad cu diavolii“ – cuviosul Moisei avea încredere nestăvilită în conştiinţa omului.
Economul vroia să-l alunge pe un sobar care îl păcălise de multe ori pe stareţ şi tot de atâtea ori fusese iertat.
Sobarul a făgăduit să se îndrepte; nu avea nici cămaşă pe trup, numai caftanul, iar cuviosului Moisei îi era milă de el.
„– Când să se îndrepteze, părinte? – a stăruit economul –, căci e un mare netrebnic!
– Cum ? – a zis cuviosul Moisei. Omul vrea să se îndrepteze şi tu îi spui că e netrebnic! Nu este netrebnic! Pleacă!“.
Cuviosul nu lua măsuri drastice şi nu folosea metode aspre, spunând că trebuie să aştepte până când Dumnezeu va
rămâne în inima omului. În general, părintele se adapta la caracterul şi măsura duhovnicească ale fiecăruia.
Dobândind în viaţa lui un mare folos din citirea cărţilor duhovniceşti, cuviosului Moisei îi plăcea să-şi procure cât mai multe. Le aducea din Kaluga şi era abonat la reviste duhovniceşti. După ce citea cărţile, le dăruia bibliotecii mănăstirii.
Datorită cuviosului Moisei, schitul Optina, în timpul în care a fost condus de stareţul Macarie, a publicat şase cărţi despre vechii nevoitori şi asceţi. Cuviosul Moisei a împărţit în colete întregi aceste cărţi pe gratis, în diferite părţi ale lumii.
Căutând pretutindeni folosul duhovnicesc, spunea: „Lucrarea noastră constă în a însămânţa; Dumnezeu va da cândva şi roadele“. Trimiţând obştea la culesul recoltei, cuviosul Moisei îi sfătuia pe monahi ca ieşind din casă, să
citească „Tatăl nostru“ pentru înduioşarea inimii, iar la traversarea râului să-l cheme în ajutor pe Sfântul Nicolae,
Făcătorul de minuni.
Astfel pătrundea cuviosul Moisei în toate aspectele vieţii mănăstireşti şi îşi îndeplinea ascultarea. Însă principalul său merit constă în organizarea şi susţinerea stăreţiei la Optina.
Primindu-i cu dragoste la Optina pe schimnicii Leonid şi Macarie, îşi lăsa voia în mâinile lor şi fără sfatul acestora pe nimeni nu călugărea şi se povăţuia cu ei în multe situaţii. Posedând el însuşi darul chibzuielii care ajunsese pe o treaptă înaltă, cuviosul Moisei ştia că ocârmuitorul în viaţa duhovnicească trebuie să fie numai unul şi în toată viaţa s-a abţinut să-i ocârmuiască pe fraţi cu cuvântul; l-a interesat să facă aceasta prin faptele exterioare ale ascultării. El îşi ascundea darurile de ocârmuitor. Şi mulţi oameni, care ascultau cuvântarea lui ziditoare, nu cunoşteau înalta
duhovnicie a bărbatului din faţa lor.
Odată, în prezenţa cuviosului Macarie, a trebuit să spună un cuvânt de folos. Vorbirea îi era plină de putere, aşa
încât se revărsa din gura lui. Toţi cei de faţă au fost uimiţi nu numai de cuvântare, ci şi de chipul în care îşi ascundea atâtea daruri deosebite într-o tăcere neîntreruptă.
Pentru cei care veneau la Optina şi se nevoiau spre câştigul duhovnicesc, cuviosul Moisei era un călugăr simplu şi bun, care se îngrijea personal numai de trebuinţele exterioare ale obştii şi tăinuia acea pricepere duhovnicească
înaltă pe care a dobândit-o prin viaţa sa de nevoitor.
În enumerarea faptelor săvârşite de cuviosul Moisei în timpul în care a fost stareţ, trebuie să spunem că a suportat prigoane grele pe nedrept şi necazuri mari şi a răbdat cu smerenie neîncetată. Foarte grea a fost prigoana împotriva ocârmuirii duhovniceşti însă această prigoană a încetat odată cu instalarea mitropolitului Filaret la Kiev.
Viaţa de chilie a cuviosului Moisei era permanenta lui grijă. Dormea puţin, fără să se dezbrace şi se scula când încă
