DE LA SOCRATE LA FOUCAULT. O LUNGĂ TRADIŢIE 203
Puteţi să rezumaţi divergenţele filozofice pe care le-aţi avut cu Foucault, şi mai ales critica pe care aţi adus-o ideilor sale despre cultura sinelui, despre estetica existenţei?
În primul rând trebuie spus că metodele noastre erau foarte diferite. Foucault era, fară îndoială, pe lângă filozof, şi un istoric al faptelor sociale şi al ideilor, dar el n-a practicat filologia, adică toate problemele legate de tradiţia textelor antice, descifrarea manuscriselor, problema ediţiilor critice, alegerea variantelor textuale. Editându-i şi traducându-i pe Marius Victorinus, Ambrozie din Milano, fragmentele din comentariul la Parmenide, Marc Aureliu, anumite tratate ale lui Plotin, eu am dobândit o anumită experienţă care-mi permitea să abordez textele antice într-o cu totul altă perspectivă decât el. În mod special, am fost întotdeauna preocupat de studiul atent al dinamicii gândirii autorului şi de cercetarea intenţiilor sale. Foucault nu dădea prea multă importanţă exactităţii traducerilor, folosind adesea .vechi traduceri prea puţin sigure.
Prima mea divergenţă se găseşte în noţiunea de plăcere.
Pentru Foucault, etica lumii greco-romane este o etică a plăcerii pe care ne-o acordăm nouă înşine. Afirmaţia ar putea fi adevărată pentru epicurieni, despre care Foucault vorbeşte destul de puţin. Dar stoicii ar fi respins ideea unei etici a plăcerii. Ei distingeau cu grijă plăcerea de bucurie, iar bucuria pentru ei - bucuria, nu plăcerea - nu se găsea în eul pur şi simplu, ci în cea mai bună parte a eului. Seneca nu-şi găseşte bucuria în Seneca, ci în Seneca identificat cu Raţiunea universală. Ne înălţăm de la un nivel al eului la altul, transcendent. De altfel, în descrierea a ceea ce numeşte practici ale sinelui, Foucault nu pune suficient în valoare constientizarea
'
'
)
apartenentei
)
la Întregul cosmic si constientizarea
204 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
apartenenţei la comunitatea omenească, care corespund totodată unei depăşiri de sine. În plus, nu cred că modelul etic adaptat la omul modern poate constitui o estetică a existenţei. Mă tem că asta nu e la urma urmei decât o nouă
formă de dandism.
Vorbiţi frecvent despre necesitatea de a ne înălţa la o perspectivă
universală; dar această perspectivă nu exprimă deloc aceeaşi idee cu cea a lui Kant când vorbeşte despre legea universală, care prescrie mereu aceleaşi acţiuni pentru toate fiinţele raţionale. Cum explicaţi această noţiune dintr-o perspectivă
universală?
Această perspectivă universală ar corespunde destul de bine cu ceea ce am numit o viziune de sus. De exemplu, în Republica, Platon face elogiul filozofului natural spunând că cel care este în mod natural filozof contemplă totalitatea realităţii, nu se teme de moarte, aşadar se plasează la un nivel, la o înăltime de unde vede ansamblul universului,
'
ansamblul omenirii, vede lucrurile nu de la nivelul său individual, ci de la un nivel universal. La stoici există o mişcare analogă, în primul rând pentru că, în mod foarte clar la Epictet şi la Marc Aureliu, se văd lucrurile din punctul de vedere al Na tur ii, cu N mare, al Naturii universale, care este Raţiunea universală, adică evenimentele se resituează din perspectiva a ceea ce aduc ele universului, a modului în care colaborăm pentru echilibrul şi armonia universului. Este ceea ce am mai numit şi definiţia fizică a obiectelor, obiectele care ne atrag sau care ne provoacă teamă
trebuie privite nu prin prisma punctului nostru de vedere personal, ci, din nou, într-o perspectivă universală, într-un mod complet obiectiv. Lucru adevărat şi pentru Plotin, la care sufletul trebuie să se înalţe de la nivelul său individual
DE LA SOCRATE LA FOUCAULT. O LUNGĂ TRADIŢIE 205
la nivelul sufletului universal sau chiar al Intelectului divin, în care se găseşte întregul sistem ideal al universului.
Pentru mine, ceea ce contează înainte de toate este efortul depus pentru a trece de la o perspectivă la alta. Mi-a plăcut întotdeauna formula unui filozof chinez care spune că suntem asemenea musculitelor de otet închise într-o
'
'
putină: trebuie să ieşim din această închidere pentru a respira în marele spaţiu al lumii. Conduita noastră nu e dictată automat de un fel de universalism abstract, ci, în fiecare caz, ceea ce contează este să ne eliberăm de ochelarii de cal, dacă se poate spune aşa, care ne limitează vederea doar la ceea ce ne interesează pe noi. E vorba să ne punem în locul celorlalţi şi să încercăm să ne resituăm acţiunea atât în intenţia umanităţii, nu a umanităţii abstracte, ci a celorlalţi oameni, cât şi în intenţia lumii, nu atât pentru a spune ce putem să-i aducem noi cosmosului, ci pentru a resitua evenimentele din această perspectivă largă. Este o temă tradiţională şi capitală pe care o putem rezuma astfel: pământul însuşi nu e decât un punct, noi suntem ceva microscopic în imensitate.
