fuj spune că arta poate să fie un auxiliar puternic al filozofiei, dar nu poate fi niciodată viaţa însăşi, decizia, alegerea existentială.
'
Ideea unei stergeri
'
a granitelor
'
dintre literatură
şi filozofie era foarte la modă în epoca existenţialismului, dar cred că ea exista deja în romantismul englez sau german.
Jean Wahl, vorbind despre raporturile dintre poezie şi metafizică1 , definea de altfel romantismul ca renaştere a uimirii: el face lucrurile neobişnuite familiare şi lucrurile familiare neobişnuite, spunea Wahl. Şi adaugă că, pentru Bergson, arta era puterea de a ridica vălul pe care obişnuinţa îl ţese între noi şi lucruri. Regăsim aici tema din articolul lui Carlo Ginzburg despre care am vorbit: ,,A face lucrurile neobişnuite". De aceea se poate spune la modul general că arta -
poezia sau literatura sau pictura, sau chiar muzica - poate fi exerciţiu spiritual. Cel mai bun exemplu este opera lui Proust, pentru că la el, căutarea timpului pierdut este un itinerariu al conştiinţei, prin care, datorită unor exerciţii de memorie, regăseşte sentimentul permanenţei sale spirituale.
Este ceva foarte bergsonian.
Fără a fi, ca să spunem aşa, itinerarii ale sufletului, multe romane pun probleme filozofice, de exemplu romanele lui Sartre, în special Greaţa, sau chiar Ciuma lui Albert Camus.
Romanul este adesea descrierea unei experienţe existenţiale r. J. Wahl, Existence humaine et transcendance, Paris, 1944, p. 80.
210 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
pe care cititorul o poate reface el însuşi, cel puţin în gândire.
Mă gândesc, de exemplu, la unele scrieri ale lui Tolstoi, printre care Moartea lui Ivan Ilici, care este o meditaţie asupra morţii, sau la unele romane ale lui Dostoievski, de exemplu Fraţii Karamazov.
Mai sunt şi piesele de teatru, care erau la modă şi în epoca existenţialismului. Aş insista mai ales asupra importanţei teatrului lui Jean-Paul Sartre şi a scenariului său pentru filmul Les ]eux sont faits. Toate piesele sale au o reală valoare dramatică şi o valoare filozofică mai izbitoare decât cea a unui tratat.
Se poate vorbi, de asemenea, despre poezie. M-aş gândi în primul rând la această formă de poezie din Extremul Orient, haiku-ul, care pare nesemnificativ pentru că descrie un moment aparent banal al existenţei - un fluture care se aşază pe o floare, de exemplu -, dar care are profunzime filozofică, pentru că lasă să se înţeleagă tot ce nu spune, adică
întreaga splendoare a lumii. În literatura occidentală există
o întreagă tradiţie a poeziei filozofice, mai ales la englezi, mai întâi platonicienii englezi şi apoi romantismul englez, Shelley, Wordsworth, citaţi adesea de filozoful Whitehead pentru felul în care au reprezentat natura. Jean Wahl s-a străduit să traducă Poemele Fericirii de Thomas Traherne, poet al minunării, care vorbea de exemplu de co-prezenţa sa în raport cu lucrurile. În lumea mai apropiată de noi, există mari poeţi filozofi, Rilke şi Hugo von Hofmannsthal.
Apropo de Rilke, am spus-o la începutul convorbirilor noastre, mă gândisem să fac un studiu despre raporturile dintre Heidegger şi Rilke, pentru că Heidegger ar fi spus că poezia lui Rilke îi exprima filozofia, filozofia lui Heidegger. În orice caz, există la Rilke o meditaţie asupra morţii, asupra existen
ţei, asupra obiectelor, precum şi asupra limitelor limbajului;
