DE LA SOCRATE LA FOUCAULT. O LUNGĂ TRADIŢIE 2II de exemplu, atunci când în Sonetele către Orfeu (I, 13) vorbeşte despre fructe, care sunt mai întâi nişte cuvinte, apoi, când mănânci fructul, cuvântul dispare, dar iese la iveală
senzaţia inexprimabilă, care te lasă să presimţi întreg universul. De la Hugo von Hofmannsthal, aş reţine mai ales
„Ballade de la vie exterieure" şi faimoasa scrisoare către Lordul Chandos, care este ceva unic în istoria literaturii, în care se vede - de altfel am spus-o şi în ceea ce priveşte fructele -, o prezenţă a lucrurilor resimţită Într-un mod atât de intens, încât nu poate fi descris în cuvinte.
Dar trebuie totuşi să fim conştienţi de limitele literaturii.
Până la urmă, literatura e doar un discurs şi, într-un anumit sens, un sistem, din cauza exigenţelor compoziţiei literare.
În consecinţă, ea este foarte apropiată de discursul filozofic, iar dacă uneori este chiar un exerciţiu spiritual aidoma discursului filozofic, de cele mai multe ori nu poate decât să exprime experienţa, ceea ce înseamnă că nu este experienţa în sine, nu este viaţa filozofică, nu este decizia existenţială.
În plus, ea riscă să nu fie cu totul sinceră. Putem avea tendinţa să trişăm din motive formale sau personale. În perioada existenţialismului, Claude Edmonde Magny, care făcea critică literară, a scris o carte, Les Sandales d'Empedocle.
Essai sur les limites de la litterature1 , pe care am citit-o şi am recitit-o de multe ori. Ea arăta că literatura, asemenea sandalelor lui Empedocle rămase pe marginea craterului vulcanului Etna, nu poate fi decât mărturia unei etape în devenirea spirituală a omului, un sprijin pentru progresul interior. Dar, în cele din urmă, cartea trebuie aruncată, cum îi recomanda Gide cititorului în Fructele pământului, sau Wittgenstein în finalul de la Tractatus.
r. Editions de la Baconniere, 1945.
