212 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
I-aţi pomenit pe Cezanne şi pe Paul Klee ca exemple de pictură
legată de exerciţii spirituale.
Da. Uitasem de artişti. La Klee, poate că e cam abstract.
În orice caz, el crede că artistul poate să regăsească modul în care acţionează natura. La Cezanne, există uneori aluzii la un soi de experienţă a lumii care se exprimă în pictura sa. Cred de altfel că nu întâmplător a ales Bergson tocmai exemplul picturii pentru a explica ce este schimbarea de percepţie care rezultă din filozofia lui, pentru că, de fapt, pictura pretinde o mişcare de despuiere de obişnuinţe şi prejudecăţi şi o voinţă de a percepe lucrurile într-un mod pe care l-am putea numi „natural", de a rămâne cu adevărat la realitatea nudă. De asemenea, am descoperit recent, datorită colegului meu Jacques Gemet, semnificaţia filozofică a picturii chineze, mai ales din cartea lui Shitao Les Propos sur la peinture du moine Citrouille Amere 1 , unde se vede că pictura este în comuniune cu Natura, într-o mişcare ce îmbrăţişează metoda creatoare a Naturii.
Ar trebui, de asemenea, amintită muzica, cel puţin muzica anumitor muzicieni precum Beethoven. Am men
ţionat deja lucrarea lui Elisabeth Brisson, Le Sacre du musicien. La reflrence a l 'Antiquite chez Beethoven2, care arată că
Beethoven îşi considera arta ca pe o misiune, cea de a facilita accesul omenirii la universul bucuriei, la acordul cu lumea şi cu armonia universului.
După părerea dumneavoastră, ce raporturi există între is toria filozofiei şi filozofia însăşi? La sfârşitul prefeţei pe care aţi scris-o pentru Dictionnaire des philosophes antiques, aţi vorbit I. Traducere şi comentarii de Pierre Ryckmans, Hermann, 1984.
2. Citată deja mai sus: Paris, Editions du CNRS, 2000.
DE LA SOCRATE LA FOUCAULT. O LUNGĂ TRADIŢIE 213
despre filozoful care trebuie să rămână mereu activ ca istoric al filozofiei. Cum înţelegeţi această relaţie?
Înainte de a vă răspunde, aş începe prin a dezvolta câteva gânduri despre istoria filozofiei. Aş spune în primul rând că
se vorbeşte mult despre istoria filozofiei, dar rareori se scrie de fapt istoria filozofiei înseşi. Cred, dar poate mă înşel, că
Hegel a fost singurul filozof care a făcut istoria devenirii filozofiei, această mişcare pe care a descris-o confundându-se de altfel cu propria sa filozofie. Poate ar trebui pomenit aici şi Auguste Comte. Concret vorbind, istoricii filozofiei studiază filozofiile şi lucrările filozofice. Personal, am tendinţa de a studia mai degrabă lucrările filozofice decât filozofiile, căci mă îndoiesc că se poate reconstrui cu exactitate corpusul doctrinelor filozofice sau al sistemelor. Putem studia doar structura operelor şi finalitatea lor, ce a vrut filozoful să
spună într-o lucrare anume sau alta. Ca să luăm exemplul unui filozof modern ca Bergson, este imposibil să descoperim o coerenţă absolut perfectă între diferitele sale scrieri.
Când spun că filozoful trebuie să rămână mereu activ ca istoric, vreau să spun mai ales că, în fiecare operă a unui filozof, trebuie să încerce să retrăiască pe cont propriu demersul filozofic al autorului în integralitatea lui, atât dinamica gândirii, cât şi, dacă se poate, toate intenţiile autorului.
Studiul acestui demers va permite poate recunoaşterea celor două focare ale activităţii filozofice, discursul şi alegerea unui mod de viaţă. Situaţia ar putea să ni se pară paradoxală, dar problema principală care i se pune filozofului este de a şti la urma urmei ce înseamnă să filozofezi. Este o întrebare mereu reînnoită, pe care filozoful va putea să şi-o pună citindu-i pe Platon, Aristotel, Plotin, Spinoza sau Kant. Istoria filozofiei îi va oferi atunci un câmp vast de experienţe pentru a-şi orienta gândirea şi viaţa.
