200 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
reflecţii personale ale lui Wittgenstein, trădând de altfel neliniştea sa spirituală. Adesea, am avut ocazia s-o notez, ele corespund unor teme filozofice antice referitoare, de exemplu, la a trăi în prezent. S-ar părea că ceea ce Wittgenstein numeşte misticul are un raport cu lumea (6.44-45): misticul este existenţa lumii; el adaugă: ,,Sentimentul lumii ca întreg limitat este misticul", după ce a scris această frază
enigmatică: ,,Viziunea lumii sub specie aeterni este viziunea lumii ca Întreg limitat." E vorba până la urmă de o experienţă afectivă a lumii, privită, într-un fel, de sus. Minunarea în faţa faptului că lumea este, această minunare în faţa existenţei lumii despre care Wittgenstein spunea că era experienţa cea mai specială pe care o trăia. Şi aici, ca şi la Platon, filozoful îşi găseşte împlinirea în experienţa trăită.
Mi-aţi spus odată că-l preferaţi pe Wittgenstein din Tractatus celui din Cercetări filozofice, dar aţi scris şi un text despre Cercetări: ,,Jocuri de limbaj şi filozofie ': în care aţi folosit ideea de jocuri de limbaj drept cadru pentru istoria filozofiei.
În primul rând, trebuie să încercăm să înţelegem ce înseamnă joc de limbaj. În mod esenţial, pentru Wittgenstein, activitatea, situaţia este cea care dă un sens lucrurilor pe care le spunem, contextul concret în care este rostită o frază.
Am dat în acel articol, gândindu-mă la Sartre, exemplul formulei „Dumnezeu a murit". Pe de o parte, spuneam, în Antichitate existau procesiuni în care poate că nu se spunea
„Dumnezeu a murit", dar în orice caz se spunea „Marele Pan a murit" şi, evident, era o simplă aluzie religioasă la mit, era un joc de limbaj legat de un rit, de o ceremonie religioasă.
Pe de altă parte, avem situaţia cu filozoful Jean-Paul Sartre aterizând la aeroportul din Geneva sau în altă parte şi care, înconjurat de o mulţime de ziarişti care l-au întrebat: aveţi
DE LA SOCRATE LA FOUCAULT. O LUNGĂ TRADIŢIE 201
de făcut o declaraţie?, a spus „Dumnezeu a murit." Acolo era vorba despre un dublu joc de limbaj: în primul rând pentru că era o aluzie la Nietzsche, în al doilea rând pentru că era şi un mod de a juca o mică scenetă, de a da impresia de filozof profund, ba chiar de profet. Aici avem o opoziţie între cele două jocuri de limbaj. Evident, există multe alte jocuri de limbaj; de exemplu să spui: ,,mi-e rău". În timp ce filozofii au tendinţa să-şi reprezinte limbajul ca o activitate care constă în a numi sau a desemna obiecte, în a traduce gânduri, pentru Wittgenstein, dacă spun „mi-e rău" atunci când sufăr, eu nu-mi exprim suferinţa, care este incomunicabilă, ci joc un joc de limbaj, solicit ajutor sau compătimire într-un anumit context social. Este o idee după care m-am ghidat în toate studiile mele: când suntem în prezenţa unui text sau a unei expresii, nu e suficient să luăm acest text sau această expresie în absolut, ca şi cum ea n-ar fi fost rostită într-o circumstanţă precisă, într-o anumită zi, într-o epocă sau Într-un context determinat. Aceasta este eroarea fundamentaliştilor religioşi - şi de fapt mulţi istorici ai filozofiei sau filozofi se comportă ca nişte fundamentalişti.
Ei iau textul ca pe o literă de evanghelie, ca şi cum un zeu l-ar fi dictat si
, nu mai are rost să-i fixăm cadrul în spatiu
, si
,
timp. Însă, dimpotrivă, perspectiva istorică şi psihologică
e foarte importantă în istoria filozofiei, pentru că afirmaţiile filozofilor trebuie mereu resituare în contextul social, istoric, tradiţional, filozofic în care au fost rostite. Şi trebuie să se ţină cont că o frază filozofică nu exprimă în mod necesar un grup de concepte, ci poate să aibă, de exemplu, doar o valoare mitică, cum se întâmplă uneori la Platon.
