DE LA SOCRATE LA FOUCAULT. O LUNGĂ TRADIŢIE 197
la fel de bine vorbi despre minunare, nu despre greaţă, în faţa existenţei. A mai fost cineva ale cărui cursuri le-am frecventat la College de France, dar nu suficient, e vorba de Merleau-Ponty, care era parţial moştenitorul lui Bergson, în măsura în care filozofia lui era centrată pe percepţie, folosea formule precum „filozofia trebuie să ne reînveţe să
vedem lumea" şi dezvoltase o reflecţie interesantă despre arta modernă, lucruri care m-au influenţat mult.
Dar ideea absurdităţii vieţii, fundamentală pentru Camus, Sartre, chiar şi pentru existenţialiştii ruşi: mi se pare că n-aţi vorbit niciodată despre asta?
Într-adevăr, respingeam acest aspect al existenţialismului, evident, mai ales la vremea respectivă, în 1946, când eram foarte puternic influenţat de creştinism. De fapt, este o noţiune care-mi e destul de străină; de altfel, e abstractă, pentru că e rezultatul unui raţionament: din moment ce Dumnezeu a murit, nu mai există nici o justificare a existen
ţei, aşadar existenţa este absurdă. Personal, eu n-o percep ca absurdă. Prefer poziţia lui Merleau-Ponty: ,,Lumea şi raţiunea, spune Merleau-Ponty în prefaţa la Fenomenologia percepţiei, nu pun probleme; dacă dorim, putem spune că
sunt misterioase, dar acest mister le defineşte, nu poate fi vorba de risipirea lui prin vreo soluţie, el e dincoace de soluţii.
Adevărata filozofie ne reînvaţă să privim lumea." Uimire, minunare în faţa unei iruperi inexplicabile, sunt de acord, dar de ce greaţă?
La Sartre, de exemplu, şi la alţii, găsim o întreagă metafizică
a libertăţii. Dar când vă citim textele, este evident că, dacă
practicile libertăţii se află în centrul gândirii dumneavoastră, ele nu v-au împins niciodată să dezvoltaţi o metafizică. Există
198 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
vreo diferenţă fondamentală între o metafizică existenţială şi practicile existenţiale?
Folosind cuvântul metafizică, vă referiţi, nu-i aşa, la o teorie filozofică? E adevărat că n-am avut niciodată pretenţia de a propune o metafizică existenţială, dar am încercat, în schimb, să propun, cu modestie, o teorie a practicilor existenţiale.
Evident că practicile existenţiale presupun, aşa cum spuneţi, libertatea. După umila mea părere, este extrem de dificil de propus acum o teorie sau o metafizică a libertăţii. Atât ştiinţele umaniste, cât şi ştiinţele exacte lasă să planeze îndoieli serioase asupra libertăţii acţiunilor noastre şi o teorie sau o metafizică a libertăţii nu cred că ar modifica nimic.
Trebuie să ţinem cont de aceste date atunci când încercăm să definim responsabilitatea unui individ sau capacitatea lui de a-şi depăşi pulsiunile. Dar, pe de altă parte, experienţa arată că suntem capabili să practicăm exerciţii spirituale, fiecare în felul lui şi în funcţie de limitele lui psihologice.
