194 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
angoasantă; poate din cauza morţii, dar şi din cauza enigmei pe care o reprezintă faptul de a exista. Cred sincer că aceste analize ale lui Heidegger continuă să fie valabile, şi ele m-au influenţat mult. Trebuie să precizez că această opoziţie dintre cotidian şi autentic nu înseamnă deloc că trebuie să
trăim fară încetare în autentic. Omul trăieşte firesc şi, am putea spune, în mod necesar în cotidian, dar i se poate întâmpla câteodată să întrevadă existenţa într-o cu totul altă
perspectivă. Şi nu e deloc puţin.
Aţi scris un articol în care subliniaţi rădăcinile neoplatoniciene ale faimoasei idei heideggeriene a diferenţei ontologice dintre fiinţă şi fiinţare.
V reti
'
'
' '
'
)
să spuneti despre opozitia dintre fiintă si fiintare care se găseşte într-un fragment al unui comentariu despre dialogul Parmenide al lui Platon, care cred că trebuie să-i fie atribuit lui Porfir, un neoplatonician, discipol al lui Plotin.
Este o opoziţie între infinitivul verbului a fi, adică acţiunea de a fi, şi o realitate determinată, ,,fiinţarea": ceea ce este, o realitate inferioară, pentru că nu face decât să participe la acţiunea de a fi. Lucrul extraordinar în această teorie este ideea unei activităţi de a fi, luată în sine, lipsită de orice substanţialitate.
Această opoziţie Între fiinţa la infinitiv (esse) şi „ceea ce este" (quod est) se găseşte la Boetius într-un mic tratat numit De Hebdomadibus, tratat comentat adesea în Evul Mediu.
Poate prin acest intermediar a întâlnit Heidegger, care avea o bună formaţie scolastică, această opoziţie, dar se poate totodată să fi ajuns singur la respectiva distincţie.
În orice caz, există o mare diferenţă între opoziţia ierarhică dintre fiintă
'
si
J
fiintare
'
care se găseste
J
în comentariul la
Parmenide şi diferenţa ontologică enunţată de Heidegger.
