DE LA SOCRATE LA FOUCAULT. O LUNGĂ TRADIŢIE 191
despre Bergson şi a lucrărilor lui Merleau-Ponty; adică mă
interesa importanţa noţiunii de organism, concepţia privitoare la natură înţeleasă ca o creaţie, ca o mişcare venind din interior (este de altfel sensul antic al lui physis): ,,Naturii nu i-a fost mai greu să facă un ochi decât îmi este mie să
ridic o mână." Am încercat să arăt, într-o conferinţă din cadrul Întâlnirilor Eranos, că aceste concepţii erau de fapt plotiniene.
Vladimir ]ankelevitch este în acelaşi timp continuatorul gândirii lui Bergson şi un filozof cu totul singular. ]ankelevitch a insistat mult asupra faptului că viaţa morală trebuie să fie o viaţă mereu reînnoită, ca un exerciţiu de sine care nu s e încheie niciodată; iar la el, spre deos ebire de majoritatea filozofilor contemporani, rolul iubirii în viaţa morală este abs olut central Nu cunosc toată opera lui Jankelevitch. Aşa cum am spus, în cercetările mele despre Plotin am fost puternic influenţat de cartea lui Jankelevitch despre Bergson, care face multe aluzii la raporturile dintre Plotin şi Bergson, dar care m-a facut să înţeleg şi influenţa pe care a putut-o avea neoplatonismul asupra filozofiei naturii. Mi-a plăcut mult şi cartea lui despre Ironie, care face dovada unei analize extrem de puternice a psihologiei umane.
Cred că faceţi aluzie la ceea ce spune Jankelevitch despre iubire în al doilea volum din Traite des Vertus. Aveţi dreptate să spuneţi că el se deosebeşte de filozofii contemporani prin faptul că acordă un loc central iubirii în viaţa morală. Prin aceasta, este încă o dată discipolul fidel al lui Bergson. Subtilitatea cu care reflectează asupra problemelor îndelung discutate în teologie şi în morală, asupra posibilităţii iubirii pure şi asupra raportului dintre egoism şi iubire e absolut uimitoare. În special, el a văzut foarte bine ce anume este
192 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
misterios în iubire: cum pot fi iubiţii egoişti şi interesaţi, având în vedere că iubirea lor îi transcende şi este pură şi dezinteresată?
Aţi scris că în Banchetul lui Platon apariţia temei iubirii introduce un element iraţional adică un element care nu este deloc doar de ordin intelectual ci care implică alte domenii ale vieţii psihice, voinţa şi chiar pasiunea. Transformarea individului se poate realiza prin iubire. Ce implică acest element al iraţionalităţii iubirii la Platon?
Când am vorbit despre această iraţionalitate, am vrut să
arăt că filozofia lui Platon era mult mai complexă decât ne imaginăm atunci când prezentăm filozofia platoniciană ca un magnific edificiu raţional. Am putea crede că, din perspectiva Banchetului, iubirea are doar rolul de a fundamenta comunitatea sufletelor care permite dialogul şi reflecţia filozofică şi că este străină de demersul propriu-zis filozofic.
Dar, aşa cum se vede în finalul discursului Diotimei, iubirea face parte integrantă din acest demers propriu-zis filozofic, pentru că înălţarea spre Frumuseţe începe prin iubirea unui corp frumos, chiar dacă urmăreşte prin iubire frumuseţi mai spirituale. Iubirea unui corp frumos este deja, potenţial, iubirea Frumuseţii eterne. Ea se explică prin atracţia acestei frumuseţi. Demersul filozofic are drept motor dorinţa şi implică un element nondiscursiv. Dimensiunea iubirii îi dă
filozofiei caracterul unei experienţe trăite, vii, a unei prezenţe.
Lucru adevărat pentru Platon, dar şi pentru întreaga filozofie.
Când aţi început să-l citiţi pe Heidegger?
În 1946: din fericire atunci am dat, nu mai ştiu în ce împrejurări, peste cartea lui Alphonse de Waelhens despre filozofia
