diană dă posibilitatea de a filozofa. De-a lungul secolelor, şi în primul rând în Antichitate, în special pentru stoici şi cinici, Socrate a fost deci modelul de filozof, anume modelul de filozof a cărui principală învăţătură a fost viaţa şi moartea sa.
La drept vorbind, orice ar spune Merleau-Ponty, nu toţi filozofii l-au recunoscut pe Socrate drept patron. Descartes sau Spinoza, de exemplu, vorbesc foarte puţin despre el.
Se revendică de la el mai ales gânditorii existenţiali, ca Merleau-Ponty însuşi, sau Kierkegaard şi Nietzsche. De fapt, Kierkegaard şi Nietzsche au viziuni aparent foarte opuse despre Socrate, dar până la urmă ele s-ar putea întâlni.
Ceea ce i-a plăcut lui Nietzsche1 la Socrate, după ce multă
vreme îl atacase, e veselia, înţelepciunea plină de vioiciune, care, după el, îi lipseşte lui Isus. Socrate al lui Nietzsche e mai degrabă Socrate din Amintirile despre Socrate ale lui Xenofon decât cel al lui Platon, ca şi acel Socrate care dansează în Banchetul aceluiaşi Xenofon. Şi Nietzsche adaugă
că pentru a-l înţelege pe Socrate trebuie să ne folosim de Montaigne şi de Horaţiu ca ghizi. E adevărat că pe întregul parcurs al Eseurilor lui Montaigne 2 figura lui Socrate revine mereu ca ideal perfect de viaţă. Măreţia lui Socrate era de a fi capabil să se joace cu copiii şi să considere că-şi folosea timpul foarte bine atunci. Montaigne admiră la Socrate capacitatea de a se adapta la toate împrejurările vieţii, fie că e război sau pace, abundenţă sau lipsuri, extaz sau joc.
Nietzsche admira simplitatea vieţii şi a limbajului său, simţul I. Nietzsche, Humain trop humain, Le voyageur et son ombre, § 86.
2. De exemplu, Essais, III, 13, ,,Bibi. de La Pleiade", Gallimard, Paris, 1992, p. 1090.
DE LA SOCRATE LA FOUCAULT. O LUNGĂ TRADIŢIE 185
limitelor conditiei
' umane, încrederea sa în resursele naturii simple, care le dă oamenilor obişnuiţi şi umili curajul de a trăi şi de a muri rară să aibă nevoie de discursurile filozofilor.
Socrate trăieşte simplu şi plenar o viaţă omenească.
Acest Socrate al lui Nietzsche este, aşa cum am văzut, îndrăgostit de viaţă. Dar, spre deosebire de Montaigne, Nietzsche crede că simplitatea lui Socrate, banalitatea afirmaţiilor sale, ironia sa erau un mijloc de comunicare indirectă, pentru a nu spune clar ce gândea. Şi s-ar putea ca ceea ce ascundea să fi fost un secret înfricoşător. Căci există
aceste cuvinte ale lui Socrate, la finalul lui Phaidon, în momentul mortii
' sale: ,,Îi sunt dator lui Asclepios un cocos",
'
care ar trimite cu gândul la faptul că Socrate vrea să facă
un sacrificiu de recunoştinţă către zeul medicinei, fiindcă
l-a vindecat de viaţă. Viaţa, existenţa ar fi aşadar o boală? Să
fi fost acesta secretul lui Socrate? Să fi minţit Socrate întreaga sa viaţă? Pentru Nietzsche, Socrate ar fi fost mai mare dacă
n-ar fi spus nimic, dacă şi-ar fi păstrat secretul. Însă, de fapt, cred că Nietzsche înţelege greşit. Cuvintele lui Socrate nu vor să spună că viaţa în sine e o boală, ci că viaţa trupului e o boală şi doar viaţa sufletului este adevărata viaţă. Platon a vrut să pună în gura lui Socrate o doctrină platoniciană, dar nu cred că Socrate însuşi ar fi pronunţat acele cuvinte, cel puţin nu cu acel sens. Poate a spus-o ironic, cum crede Jankelevitch în cartea sa Ironia. Problema pusă de acest „îi sunt dator lui Asclepios un cocoş" este de altfel celebră şi dificilă şi s-au propus mai multe interpretări 1 • Oricum ar I. Una dintre aceste interpretări mi-a fost semnalată cu amabilitate de domnul Michel Auphan: cea dată de G. Dumezil, în cartea sa Le Moyne noir en gris dedans Varennes, Gallimard, Paris, 1984; ar fi vorba despre vindecarea lui Criton de greşeala pe care o comitea susţinându-i pe partizanii evadării lui Socrate.
186 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
fi, această îndoială a lui Nietzsche cu privire la Socrate arată
mai ales propria sa îndoială cu privire la sensul vieţii. Acest Socrate poznaş al lui Nietzsche a devenit în cele din urmă
tragic. Cât despre Socrate al lui Kierkegaard, el e tragic de la bun început. Reprezintă gravitatea responsabilităţii existenţiale a Individului, a Existentului, care este Individ şi Existent tocmai fiindcă e straniu, inclasabil, divizat şi sfâşiat de neterminarea sa lăuntrică, lipsit de ceea ce iubeşte. Aşa cum Kierkegaard nu este creştin decât prin conştiinţa sa că nu este creştin, Socrate nu este înţelept decât prin con
ştiinţa sa că nu este înţelept. Prin asta este filozof, lipsit de înţelepciune, dar îndrăgostit de înţelepciune. Kierkegaard are şi el pagini frumoase despre metoda socratică. Socrate nu vrea să fie decât un mamoş, n-are pretenţia de a fi un maestru. Nu are nici o pretenţie asupra sufletului discipolului său, aşa cum nici discipolul său nu are asupra sufletului maestrului. Montaigne lăudase la rândul său renunţarea lui Socrate de a revendica o autoritate de maestru.
Se întrevede în aceste câteva exemple varietatea formelor sub care le-a apărut figura lui Socrate filozofilor. La urma urmei, istoria filozofiei a fost influenţată major mai mult de un Socrate mitic, decât de unul istoric.
