DE LA SOCRATE LA FOUCAULT. O LUNGĂ TRADIŢIE 189
Este cea mai strălucită din realizările voastre!" Nietzsche 1
va repeta ideea spunând că instituţiile umane au drept scop să-i împiedice pe oameni să-şi simtă viaţa. Regăsim în acest pasaj din Montaigne recunoaşterea valorii infinite a vieţii înseşi, a existenţei; asta inversează toate valorile obişnuite şi mai ales ideea foarte răspândită că ceea ce contează înainte de toate este să faci ceva, în timp ce, pentru Montaigne, cel mai important este să fii. În acelaşi timp, mi-am dat seama că la Montaigne asta era şi o moştenire a gândirii antice.
El a înţeles de fapt foarte bine sensul filozofiei antice, mai ales al epicurismului.
Ştiu că pentru dumneavoastră Henri Bergson continuă să fie un filozof interesant şi actual, care n-are nimic perimat. Aţi menţionat deja ideea bergsoniană a unei transformări a percepţiei noastre obişnuite. Există şi alte aspecte ale lui Bergson care rămân vii pentru dumneavoastră?
Bergson reprezintă pentru mine în primul rând disertaţia mea de bacalaureat din 1939, când am avut ca subiect un text din Bergson: ,,Filozofia nu înseamnă construcţia unui sistem, ci decizia odată luată [adică o dată pentru totdeauna] de a privi cu naivitate în tine însuţi şi în jurul tău."
În primul rând, formula „filozofia nu înseamnă construcţia unui sistem" elimina din start orice construcţie teoretică şi abstractă. Apoi venea a doua parte a frazei, care arăta că filozofia este înainte de toate o alegere, şi nu un discurs. Este o decizie, o atitudine, un comportament, un mod de a vedea lumea. ,,De a privi cu naivitate în sine însuşi şi în jurul său": expresia „cu naivitate" ne aminteşte că definind filozofia 1. Nietzsche, Considerations intempestives, Schopenhauer comme educateur, 4, Aubier, Paris, 1966, p. 79.
190 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
ca o transformare a percepţiei, Bergson alege exemplul pictorului care, pentru a privi cu naivitate, adică pentru a reveni, aş spune aproape la percepţia brută a realităţii, trebuie să facă un mare efort de transformare a privirii, să se debaraseze de toate obişnuinţele pe care le avem când ne raportăm la lucruri. Aşadar, formula „a privi cu naivitate" înseamnă
să elimini artificialul, obişnuitul, convenţionalul, ceea ce e construit şi să revii la o percepţie pe care am putea-o numi elementară, degajată de orice prej udecată. Se poate spune că acest efort, analog celui al pictorului, este un exerciţiu spiritual. La Bergson, această nouă percepţie consta într-o viziune a realităţii ca realitate în devenire, în evoluţie, ca apariţie a unei noutăţi imprevizibile. O lume nu gata fa.cută, ci pe cale de a se face. Este adevărat că multe dintre afirma
ţiile lui Bergson par acum perimate, fie în ce priveşte evoluţia însăşi, fie în ce priveşte funcţionarea creierului. Dar cred că esenţa bergsonismului nu se află în aceste detalii pe care ştiinţa le poate contrazice. Eu cred că esenţa bergsonismului va fi mereu ideea de filozofie ca transformare a percepţiei.
În educaţia religioasă pe care am primit-o, care ar fi trebuit să fie pur tomistă, avea şi Bergson un loc, cel puţin în domeniul psihologiei. Opera lui Bergson inaugurase o psihologie a introspecţiei, care se potrivea destul de bine cu viaţa spirituală către care eram îndemnaţi să ne deschidem. Dar Bergson însemna şi afirmarea unei evoluţii creatoare, care era greu compatibilă cu ideea creştină a creaţiei.
Nu peste mult timp, părintele Teilhard de Chardin avea să propună o versiune evoluţionistă a creştinismului, la care am aderat cu entuziasm.
Mai târziu, cândva în jurul anului 1968, am fost foarte interesat o vreme de filozofia naturii şi l-am redescoperit pe Bergson ca filozof al naturii datorită cărţii lui J ankelevitch
