Când îl puneţi în opoziţie pe acest Socrate mitic cu cel istoric, există cel puţin două moduri de a-l gândi pe primul- un Socrate pur fictiv şi un Socrate care nu e is toric, dar e înrădăcinat în istorie funcţionând totuşi ca un ideal: există istoria ca ficţiune şi istoria ca ideal. Aşadar, pentru dumneavoastră, mitic nu îns eamnă doar fictiv, ci şi ideal.
Platon este primul filozof care a început să-şi proiecteze propriile concepţii filozofice asupra figurii lui Socrate. El este
DE LA SOCRATE LA FOUCAULT. O LUNGĂ TRADIŢIE r87
la originea miticului Socrate. Şi aproape toţi filozofii care au vorbit despre Socrate au vorbit despre figura lui Socrate aşa cum a schiţat-o Platon, sau uneori Xenofon, dar probabil că şi imaginea schiţată de acesta e destul de mitică. Platon l-a idealizat pe Socrate şi pentru a-l pune în raport cu propriile sale perspective platoniciene, dar şi pentru că a vrut să pună în valoare toată semnificaţia filozofică a figurii lui Socrate. Lucrurile sunt aici destul de complexe. Pe de o parte, filozofii au urmat exemplul lui Platon şi au proiectat la rândul lor asupra lui Socrate ceea ce îi interesa pe ei. Din acest punct de vedere, Socrate poate să ia de-a lungul istoriei chipuri destul de diferite. Dar, pe de altă parte, există şi o anumită constanţă în ideea pe care ne-o facem despre esen
ţialul mesajului socratic. Am vorbit într-o conversaţie anterioară despre posibilitatea de a actualiza un aspect sau altul din filozofia antică. Exemplul lui Socrate este interesant pentru că nu ne interesează să actualizăm doctrina, deoarece e foarte greu să ne dăm seama în ce a putut consta ea, dincolo de afirmaţia enigmatică a non-cunoaşterii, ci lucrul pe care urmărim să-l actualizăm, şi care devine un ideal filozofic, este chiar viaţa şi moartea lui consacrate în întregime celorlalţi, consacrate faptului de a-i face să aibă grijă de ei înşişi, de a-i face să fie mai buni. Aş crede că Montaigne a înţeles cel mai bine esenţa lui Socrate. Şi cred totodată că
cei pe care i-am numit filozofi existenţiali au avut dreptate să vadă în Socrate filozoful prin excelenţă, în măsura în care, ducând o viaţă cotidiană simplă, o transfigurează prin conştiinţa pe care o are despre valoarea infinită a fiecărei clipe din această viaţă de zi cu zi.
Printre filozofii dumneavoastră preferaţi ştiu că Mo ntaigne v-a impres ionat mult. Când şi de ce?
188 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
Prima mea întâlnire cu Montaigne, la vârsta de paisprezece sau cincisprezece ani, a fost rodul întâmplării. În biblioteca aflată la dispoziţia noastră la Seminar, se găseau extrase din Montaigne traduse în franceză modernă. Am fost fascinat.
Nu mai ştiu exact de ce, poate pentru că Montaigne, care vorbea în detaliu despre el însuşi şi despre oameni, mă făcea să descopăr strania natură umană. Întreaga Antichitate se găsea acolo, dar şi viaţa epocii sale, cu indienii din America şi ţăranii din împrejurimi. Natura umană apărea atât de complexă, încât justifica toate atitudinile: scepticism şi credinţă, rigoare stoică şi relaxare epicuriană. Am aflat din Montaigne importanţa simplităţii, ridicolul pedantismului. Am fost extrem de frapat de eseul numit „A filozofa înseamnă a învăta
, să murim". Poate nu l-am înteles
,
foarte bine atunci,
dar a fost unul dintre textele care m-au condus să-mi reprezint filozofia drept altceva decât un discurs teoretic. De altfel, la clasă studiam teoriile lui Montaigne despre educaţie, care sunt foarte interesante prin respectul arătat personalităţii copilului şi totodată prin critica unui învăţământ abstract, care privilegiază informarea în locul formării. După cum se ştie, Montaigne opunea capetele bine formate capetelor Pline de informatii.
, Am citit si
, recitit Eseurile de mai multe
ori în cursul vieţii mele, întotdeauna cu aceeaşi plăcere.
M-am delectat găsind în ele tot felul de anecdote savuroase.
Şi, mai recent, am fost foarte impresionat de un text pe care, alături de altele, l-am pus ca motto la începutul cărţii Ce este filozofia antică?, un text care mi se pare absolut extraordinar. Montaigne1 îşi imaginează că cineva spune: ,,N-am făcut nimic toată ziua", şi îi răspunde: ,,Ce, nu aţi trăit?
1. Montaigne, Essais, III, 13, Gallimard, Paris, 1962, p. 1088 [trad.
rom. Mariella Seulescu, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 677].
