DE LA SOCRATE LA FOUCAULT. O LUNGĂ TRADIŢIE 195
M-aş feri să vorbesc despre rădăcinile neoplatonice ale acestei diferente.
Am fost întotdeauna uimit de faptul că scrisul lui Heidegger este într-un anumit sens opusul stilului dumneavoastră de a scrie filozofie. Mi se pare că pentru dumneavoastră simplitatea, luciditatea reprezintă o obligaţie morală.
A, sunteţi foarte amabil că-mi spuneţi asta! Dar poate că eu n-am avut de exprimat lucruri aşa de profunde ca Heidegger.
E adevărat că stilul lui Heidegger pune într-adevăr o problemă, în primul rând pentru limba germană însăşi - căci a torturat totuşi limba germană -, şi apoi din pricina emulilor care au torturat diferite alte limbi pentru a-l imita, şi asta a creat o modă, care poate se va termina la un moment dat, un mod foarte obscur de a scrie filozofie, având drept rezultat descurajarea multor cititori. Uneori avem impresia că este un joc pentru filozof, care, cum am spus, are mereu o înclinaţie naturală să se asculte vorbind şi să se privească
scriind. De fapt, problema nu e atât rafinarea tehnicii limbajului, căci în Antichitate stoicii erau cunoscuţi pentru rafinamentul tehnic, şi scolasticii de asemenea. Acest rafinament tehnic corespunde adesea cu necesitatea de a exprima o nuanţă dificil de redat. Ne vedem siliţi să inventăm un cuvânt sau să modificăm sensul obişnuit al unui cuvânt.
Există aşadar cuvinte tehnice, dar ştim exact cu ce corespund ele, în timp ce, în filozofia post-heideggeriană, metafora, prea adesea prost definită, joacă un rol abuziv.
Existenţialismul francez v-a impresionat mult. Care au fost cele mai importante teme existenţialiste pentru dumneavoastră?
A existat în primul rând o problemă care a apărut de exemplu într-o discuţie de la Societatea de filozofie, cu privire la
196 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
o expunere a lui Jean Wahl: ,,Subiectivitate şi transcendenţă".
Câţiva participanţi au discutat despre distincţia care poate exista între un filozof existenţial şi un filozof al existenţei.
Un filozof existenţial ar fi până la urmă un filozof care este filozof prin existenţa sa, cineva pentru care filozofia se confundă în mare parte cu existenţa lui, iar un filozof al existenţei este un filozof care ţine discursuri despre existenţă.
Aş accepta cu dragă inimă această poziţie. Întotdeauna am avut senzatia că existentialistii au conceput filozofia ca pe
'
'
'
o decizie, ca pe alegerea unui mod de viaţă, dar s-au limitat adesea doar la discursul despre existenţă. Este o problemă
generală, dar probabil una insolubilă. Se revine constant la această constatare: filozoful are întotdeauna tendinţa de a se mulţumi cu discursul său. În afară de asta, pentru mine, în 1946, când mi-am făcut studiile la Paris, existenţialismul însemna mai ales Gabriel Marcel, pentru că era un existen
ţialist creştin. De fapt, de la el am învăţat multe lucruri nu când l-am auzit vorbind, ci când i-am citit cărţile. În primul rând, distincţia dintre a fi şi a avea, foarte fecundă, a fi raportându-se la persoană, iar a avea la tot ce nu este persoana, dar în care persoana riscă să se piardă. De asemenea, distinc
ţia dintre mister şi problemă, care e foarte interesantă; problema fiind o chestiune la care se poate răspunde şi care poate fi rezolvată definitiv, în timp ce misterul, aşa cum spunea Gabriel Marcel, îşi uzurpă propriile temeiuri, fiindcă
suntem prinşi în el, aşa cum, de pildă, există un mister al trupului pentru că suntem trup. De asemenea, evident, l-am citit pe Sartre, Fiinţa şi Neantul şi mai ales Greaţa, care era interesant, pentru că se vedea clar că exista la el o experienţă, un fel de extaz chiar, având drept obiect existenţa. Dar, în legătură cu această greaţă, am avut întotdeauna senzaţia că
este un sentiment propriu psihologiei lui Sartre. S-ar putea
