Da, iar la final, în toamnă, a urmat hirotonirea mea sacerdotală la Reims, într-un Seminar ocupat în întregime de soldaţii americani. Avem atunci douăzeci şi doi de ani, iar în mod normal trebuia să obţin de la Roma o dispensă
de vârstă. Dar comunicarea cu Roma era imposibilă. Am fost hirotonit atât de repede fiindcă era nevoie, pentru anul 1944-1945, de un profesor de filozofie la Facultatea de Teologie din Reims.
V-aţi dus să fiţi hirotonit fără ezitare şi fără îndoieli?
Evenimentul trebuie situat în cadrul copilăriei şi al tinereţii mele. Aşa cum v-am spus deja, mama dorea ca cei trei fii ai săi să devină preoţi. Nu mi-am imaginat că aş putea să
devin altceva. M-am simţit presat, nu de tatăl meu, ci, evident, de mama. La facultate, am simţit cât se poate de limpede că nu sunt fa.cut să fiu preot paroh - eventual, cel mult profesor -, pe scurt, eram prea intelectual pentru a mă ocupa de educaţia copiilor dintr-o parohie, să le predau Catehismul etc. Mi-am spus atunci că cel mai bine ar fi să
mă călugăresc, înclinând spre ordinul dominican. M-am gândit de asemenea şi la carmeliţi, din cauza sfântului Ioan al Crucii. La iezuiţi nu m-am gândit, pentru că eram sub impresia descrierii întunecate a iezuiţilor din Scrisorile provinciale ale lui Pascal: ,,Iezuiţii sunt tot ce poate fi mai rău!". Dar când i-am spus mamei despre planurile mele, a exclamat: ,,Nu se poate aşa ceva, tatăl tău ar muri" (tata orbise
38 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
şi era foarte ataşat de mine). Însă adevărul era că mama ne voia complet la dispoziţia ei. Nu suporta ideea că voi fi închis într-o mânăstire şi nu voi putea veni s-o văd.
Aşadar viitorul îmi era programat din fragedă pruncie.
Nu-mi imaginam altceva. Aş putea spune că-mi era complet străin tot ce nu avea legătură cu Biserica, iar cele şase luni de muncă obligatorie nu mi-au oferit o perspectivă seducătoare asupra lumii. Dar e adevărat că m-am simţit extrem de jenat atunci când am făcut legământul antimodernist.
Nu mi se spusese de această formalitate şi mi s-a dat să
citesc un text în care aproape fiecare rând îmi displăcea. Am impresia că în prezent nu se mai pomeneşte despre acest legământ. Fusese stabilit printr-o directivă a lui Pius X
datată I septembrie 1910. Trebuia să declar, între altele, că
sunt de părere că doctrina credinţei transmise de apostoli şi de părinţii Bisericii a rămas absolut nemodificată de la începuturi şi că ideea unei evoluţii a dogmelor este eretică; trebuia de asemenea să declar că o exegeză pur ştiinţifică a Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi e inadmisibilă şi că
libertatea de judecată în domeniul respectiv e interzisă. Îmi amintesc că, în această situaţie neaşteptată, am rămas absolut perplex, dar în cele din urmă mi-am spus: ,,O să văd după
aceea cum stau lucrurile", atitudine despre care pot spune acum, din perspectiva bătrâneţii, că, asemenea milei, este dezastruoasă şi dă naştere la multe situaţii dramatice. Însă, în afară de această îndoială din momentul legământului antimodernist, n-am avut nici o ezitare, pur şi simplu nu aveam nici o idee despre ce implica angajamentul meu.
N-am hotărât în cunoştinţă de cauză. Abia treptat am descoperit realităţile vieţii.
Iată-vă deci, în toamna lui I944, proaspăt hirotonit preot, însărcinat cu predarea filozofiei înainte de a vă fi dat licenţa.
