ţei umaniste pe care o reprezintă şi care îi cere să
nu ucidă, după ce îşi răzbună tatăl, el trebuie să
înceteze să mai existe în realitate. Dispariţia lui e obligatorie pentru a putea dăinui ca prinţ al gîndirii în conştiinţa celor ce iau act de tragedia sa. Cu alte cuvinte, pentru a putea dăinui ca personaj, el trebuie să piară o dată cu împlinirea faptei care îl afirmă şi totodată îl neagă.
Hamlet poate trăi ca un prinţ al gîndirii, aşa cum a fost conceput, cît este fiul lui Hamlet care
„a fost un rege bun şi înainte de toate un om" şi cît se zbate între a şti şi a nu şti totul despre fapta săvărşită de Claudius şi despre propria faptă care va să vină. Cît se teme atît de vina de a nu face ceea ce i se cere de către spectrul tatălui său, cît şi de gîndirea lui care începe să ia chipul faptei (amînată la nesfirşit, deşi rolul în vederea căruia a fost conceput e acela de a şi-o asuma).
El porneşte prin a nu-şi alege faptele, ci a le lăsa pe ele să-l aleagă şi să-i arate că are o anume misiune de îndeplinit şi sfirşeşte prin a le alege, a le organiza după cum îi dictează conştiinţa sa chinuită de îndoială
şi a-şi face din ele un univers în care nu mai are cum să evite deznodămîntul tragic.
Hamlet crede în universul construit după legea chinului său ca în singurul univers în care i se poate revela adevărul căutat. Dar adevărul ascuns
Vina tragică
33
în acest univers îl înspăimîntă, întrucît aflarea lui implică fapta şi sfirşitul care se apropie. Asta nu îl împiedică să încerce să apeleze la toate formele de cunoaştere posibile, pe de-o parte, pentru a nu-i rămîne ascunsă nici o faţă a lucrurilor, pe de alta, pentru a-şi mai da un răgaz.
Verificînd adevărul aflat prin intuiţie şi credinţă - exprimat în cuvintele spuse de spectrul regelui ucis - cu cel revelat prin teatru, acest personaj unic se dovedeşte a fi demn de marele său creator şi prin faptul că pune cunoaşterea prin artă deasupra celorlalte forme de cunoaştere.
Abia atunci cînd regele nu-şi suportă crima văzută în oglinda scenei şi părăseşte teatrul, îşi va depăşi Hamlet îndoiala. Abia atunci se încheie chinurile îndurate de el pe lungul drum al cunoaşterii şi se apropie fapta. O dată cu ea se apropie însă şi sfirşitul lui Hamlet, întrucît el nu a fost conceput ca un om al faptei, ci ca un prinţ al gîndirii umaniste şi nu poate supravieţui negării propriilor principii de existenţă.
Şi totuşi, el îşi mai dă un răgaz. Nu acum, îşi zice, spre a-şi motiva amînarea care pare că nu va sfirşi niciodată, ,,se roagă, ar muri împăcat, trebuie să plătească în vreme ce păcătuieşte".
Dar acum e la fel de edificat şi Claudius că
Hamlet ştie tot ce trebuie să ştie pentru a trece la acţiune.
Ca şi în Macbeth, spre a fi acoperită, crima dintîi cere alte crime, pînă cînd cel ce a ucis pentru a deveni rege piere prin mecanismul pe care l-a declanşat ; pînă cînd locul său va fi luat de un nou monarh îndreptăţit să domnească.
Acest rol îi va fi rezervat tînărului Fortinbras, alter ego activ al lui Hamlet, pe de-o parte, în semn că regalitatea nu poate fi concepută fără un temei care să justifice dobîndirea coroanei, pe de alta, pentru că puterea nu poate fi concepută în afara acţiunii.
34
Ileana Mălăncioiu
Din clipa cînd e definitiv edificat, prinţul devine mai străin decît oricînd de regatul pe care ar fi trebuit să-l moştenească.
El a devenit otrava din urechea falsului rege şi moartea somnului acestuia.
Claudius îl va îndepărta, decis să-l răpună în drum spre Anglia, fără stirea reginei. Dar Hamlet are o menire şi trebui� să şi-o îndeplinească. Îl ajută - semnificativ - însuşi regele Hamlet ; fără
