Vina tragică
25
Antigona consideră că porunca lui este lipsită
de măsură şi că a se supune ei înseamnă a necinsti legea nescrisă a Hadesului, potrivit căreia mortul trebuie să fie îngropat. Ea este ferm decisă să respecte legea nescrisă şi să-şi înmormînteze fratele.
Dar, încălcînd legea dată de Creon, pe care o socoteşte inumană, nu i se sustrage, ci acceptă să
moară în numele ei, tocmai pentru a-i dovedi rigiditatea şi a o îndrepta.
Trebuie precizat de la bun început că nu e vorba de o constrîngere, ci de alegere, întrucît atît legea scrisă, cît şi cea nescrisă sînt valabile nu numai pentru cea care face o tragedie din ceea ce se întîmplă, ci pentru toti cetătenii Tebei.
Însăşi Ismena, sor� Antigonei, născută ca şi ea din neamul blestemat al Labdacizilor şi din incest -
şi, tot ca şi ea, soră a celor doi fraţi străpunşi unul de către celălalt la cea de-a şaptea poartă a cetăţii, spre a se împlini blestemul regelui Oedip -, reflectează : ,,În ce mă priveşte/ Rugind pe morţi să mă
ierte/ Că mă supun constrîngerii/ Voi asculta de putere/ Nu este cuminte să întreprinzi/ Ceea ce nu are măsură".
Cazul Ismenei pare adus în scenă anume pentru a ne face să înţelegem că tragedia Antigonei nu este determinată de zei, ci, dimpotrivă, alegerea ei şi voinţa cu care acţionează îi hotărăsc soarta. Destinul ei tragic nu e determinat în mod direct de naşterea dintr-un neam blestemat, deşi corul recurge în cele din urmă şi la această explicaţie. Primatul este deţinut, dimpotrivă, de voinţa eroinei, care o face să hotărască singură ce este şi ce nu este lipsit de măsură, aşa cum va face mai tîrziu Socrate, care va accepta să moară pentru a îndrepta legea.
,,Îmi voi face împotriva legilor o datorie sfintă", spune hotărît Antigona, ,,şi împlinindu-mi datoria uşor îmi va fi să pier/ Fiindcă mai mulţi am va trebui să plac morţilor/ Decît celor vii".
26
Ileana Mălăncioiu
Ea îşi recunoaşte deschis fapta asumată în pofida poruncii lui Creon, nu din trufie , aşa cum constată regele şi chiar corul, ci fiindcă, din clipa în care a acceptat să răspundă pentru ce a făcut, nu mai are de ce se teme . Şi nu doar pentru asta.
Atunci cînd un om moare spre a îndrepta o lege, nu este numai firesc, ci şi obligatoriu să se ştie pentru ce moare . Altfel pieirea sa rămîne nejustificată şi revolta împotriva nedreptăţii e autonegată.
Antigona nu bravează deci atunci cînd îl înfruntă pe Creon. O obligă propria moarte care se apropie. Pentru că, dacă destinul său nu s-ar transforma în Dreptate, ea ar risca să facă din fapta sa liber aleasă un act gratuit.
Siguranţa de sine i-o dă, în ultimă instanţă, revolta în faţa morţii pe care e nevoită să o accepte pentru a îndrepta legea, dar cu care nu se poate împăca. Cel mai clar argument în acest sens îl constituie imnul înălţat vieţii din interiorul pămîntului care a acoperit-o de vie.
Dar, în pofida acestei adînci motivaţii a cuvintelor cu care Antigona îl înfruntă pe Creon, trebuie să recunoaştem că, din perspectiva acelei vremi de război, şi regele era îndreptăţit să nu accepte încălcarea legii sale pentru a menţine ordinea şi a-şi putea apăra cetatea.
Motivaţia lui, care nu poate fi neglijată, în pofida faptului că se comportă ca un tiran, contribuie şi ea la autenticitatea confruntării înfă
ţişate prin această tragedie.
Poate că pentru simpla împlinire a sfintei legi nescrise ar fi fost de ajuns ca Antigona să cinstească leşul fratelui său cu frunze şi cu libaţiuni şi apoi să-l îngroape. Poate că a-i rîde în faţă unui rege pe care deja l-ai nesocotit negîndu-i ordinea la vreme de război - oricît de inumană ar fi această
ordine - depăşeşte totuşi ceea ce ar fi fost strict necesar. Poate că nu întîmplător corul consideră
că vorbele Antigonei exprimă lipsa de măsură.
Vina tragică
