Go to page:

Text Size:

devină ridicolă. Astfel, în accepţia sa, Hamlet are complexul lui Oedip în formă pură, complexul lui Oreste, precum şi complexul lui Oedip mascat, îndreptat către cei trei taţi din tragedie. La rîndul său, Laertes are complexul lui Oedip în raport cu tatăl său şi complexul frate-soră în raport cu Ofelia (care, chipurile, ca soră a lui de lapte, ar avea acest complex şi în raport cu Hamlet). În fine, Polonius nu are numai complexul tată-fiu în raport cu Laertes (şi, indirect, şi cu Hamlet), ci şi complexul tată-fiică îndreptat spre Ofelia.

Şi, ca să nu fie bagatelizată doar tragedia Hamlet, fie Jones, fie alţi psihanalişti au interpretat cam în felul acesta mai tot ce a scris Shakespeare.

S-a ajuns astfel la ideea că regele Lear ar fi alungat-o pe Cordelia întrucît ar fi avut în raport cu ea complexul tată-fiică, la aceea că între Brutus şi Cezar ar fi acţionat complexul de paternitate etc. Iar după ce a fost epuizat Shakespeare, s-a mers şi mai departe. Tezele de bază ale psihanalizei, completate cu principiul decompoziţiei, au fost aplicate chiar şi lui Iisus Christos, care, chipurile, ar fi ajuns pe cruce dat fiind acelaşi complex (mascat) al lui Oedip în raport cu tiranul

Ileana Mălăncioiu

Irod. Cu alte cuvinte, cu ipostaza tiranică a tatălui din care fiul era persecutat cu tatăl cel bun cu tot.

Cu acest exemplu am epuizat motivele care mă

determină să nu accept interpretarea lui Freud şi a urmaşilor săi, prin care tragedia este practic negată de vreme ce ea este considerată a fi împlinirea visului infantil al umanităţii, dar să ţin cont de intuiţia lor potrivit căreia aşteptarea din Hamlet nu reprezintă o eroare de construcţie, aşa cum s-a susţinut ades, ci modalitatea unică a prinţului danez de a trăi încă după descoperirea tainei menite să-l ucidă.

Într-adevăr, aşa cum constată majoritatea psihanaliştilor, Hamlet nu se poate decide să-l omoare pe Claudius întrucît uciderea regelui ar echivala pentru el cu sinuciderea. Nu fiindcă fapta lui Claudius ar constitui visul lui infantil împlinit, ci pentru că Hamlet este un reprezentant al umanismului veacului său, creat în vederea unei anume misiuni şi totodată împotriva ei ; ca atare, după ce este silit de împrejurări să facă în sfirşit ceea ce avea de făcut, trebuie să fie scos din scenă.

Dar cum poate fi scos din scenă altfel decît murind un umanist care este silit de împrejurări să ucidă

şi să încalce astfel principiile sale de existenţă ?

Hamlet însă nu este doar un prinţ umanist căruia i-a fost ucis tatăl si care, prin urmare, este silit să ucidă şi astfel să se sinucidă. Înainte de toate el este un om care, oricît ar părea de împăcat cu ideea creştină a lumii celeilalte, nu şi-a pierdut instinctul pentru viaţă. Dacă însuşi Iisus Christos s-a îndoit pe cruce, de ce Hamlet n-ar ezita o vreme între a fi în viaţa aceasta şi a nu mai fi ?

Cred că amînarea din Hamlet nu este altceva decît un răgaz pe care prinţul şi-l mai dă ştiind că, dacă adoptă principiul morţii pentru moarte, orice şansă de a se salva este exclusă. Dar a amîna răzbunarea în vederea şi împotriva căreia a fost creat şi, prin aceasta, propria moarte înseamnă

pentru Hamlet a opta încă pentru viaţă, sfidînd

Vina tragică

orice logică. Fiindcă, aşa cum va spune în finalul Procesului Josef K. (cu care prinţul danez se întîlneşte la răscrucea unde drumul eroului tragic se întretaie cu al omului de rînd supus condamnării prin pierderea sensului vieţii), ,,nici o logică nu rezistă în cele din urmă în faţa unui om care vrea să trăiască".

Cred deci că Hamlet este atît de slab în acţiunile sale fiindcă, de fapt, este atît de puternic, încît mai speră chiar şi atunci cînd, conform propriei sale logici, n-ar mai avea nimic de sperat.

Ideea că n-ar şti ce este cu el fiindcă Shakespeare s-ar fi temut să-şi sondeze pînă la capăt subcon

ştientul mi se pare de neadmis. Personal, nu cunosc alt erou care să fi ajuns mai pînă în adîncul fiinţei sale şi prin aceasta mai pînă în adîncul fiinţei noastre decît Hamlet. Poate, cel mult, Oedip, ale cărui fapte săvîrşite în inocenţa ignoranţei erau mult mai nevinovate (dar totodată mult mai greu de asumat datorită dublei crime ascunse în spatele lor) decît fapta prinţului Hamlet. Mult mai nevinovate, dar nu total nevinovate în contextul legilor şi credintelor vremii, asa cum se sustine de obicei.

În Oedip-rege acţionează, e dr�pt, legea destinului, dar nu chiar de la sine.

Ne aflăm, aşa cum susţinea Goethe, pe terenul luptei dintre a trebui şi a înfăptui, dar acest trebuie, oricît ar părea astfel, nu este un dat implacabil, ci expresia unei exigenţe morale ce acţionează ca o aspră lege. Dacă am fi pe tărîmul implacabilului, omul ar fi total neimplicat în căderea sa ; ar fi o simplă marionetă mînuită de undeva de sus ; nu ar exista nici sperantă, nici împotrivire, nici scăpare. În schimb, ar s�porta prăbuşirea fără să-şi reproşeze nimic, de vreme ce nu ar fi responsabil nici pentru faptele sale şi urmările neprevăzute ale acestora, nici pentru soarta sa. Ca atare el nu ar stîrni mila, ci mai curînd groaza, care nu ţine de tragic, ci de grotesc.