Oedip
ş1 aşa-zisul său complex
Multă vreme am folosit cuvintele complexul lui Oedip cu convingerea că, de vreme ce au fost alăturate de către o personalitate de talia lui Freud, ele definesc ceva real.
La un moment dat, aplecîndu-mă mai cu aten
ţie asupra tragediei, am căutat cu totală bună-credinţă şi referirile psihanaliştilor la antici şi la Shakespeare. Evident, nu pentru a afla ce e complexul lui Oedip, despre care mi se părea că ştiu ce reprezintă, ci pentru a nu lăsa deoparte nimic din ceea ce m-ar fi putut lămuri în ce constă de fapt procesul tragic ca atare şi ce posibilităţi de revenire la marile virtuţi ale artei tragice există în lumea contemporană.
Aceste referiri, despre care ştiam că au avut un rol important în procesul de elaborare a psihanalizei, m-au convins că, într-o viziune mai nouă
asupra tragicului, trebuie pus în discuţie însuşi conceptul de complex al lui Oedip.
Oedip şi Hamlet l-au preocupat pe Freud din 1897 pînă în 1938, cînd si-a încheiat activitatea.
În 1897 el îi scria lui Wiihelm Fliess că se poate stabili o analogie între sentimentele sale de copil îndreptate cu dragoste către mamă şi cu gelozie către tată, pe de-o parte, şi între Oedip-rege de Sofocle, pe de altă parte. Oedip-rege, se explica el, transformă în realitate visul copilului.
Tot în această scrisoare este adus în discuţie şi Hamlet, prin constatarea sa: ,,astfel conştiinţa face din noi toţi nişte laşi".
12
Ileana Mălăncioiu
În accepţia lui Freud, dorinţa infantilă, care în Oedip-rege devine realitate, în cazul prinţului danez e refulată si se manifestă ca nevroză.
În 1900, în Tra�mdeutung, Freud îşi va formula pentru prima dată această ipoteză, timid, într-o notă de subsol. Era la vîrsta fiului - va spune ironic Starobinski; la vîrsta tatălui această idee i se va părea de necontestat.
Încă din nota de subsol la care m-am referit, se poate observa că, prin intermediul lui Hamlet, privit ca nevrotic clinic, se trece de la constatarea eu sînt Oedip, formulată timid, la concluzia generalizatoare Oedip era noi sau Oedip era dorinţa realizată a visului infantil al umanităţii.
Deosebirea dintre Oedip si Hamlet, va afirma Freud mai tîrziu, este o de�sebire de epocă. În Hamlet, care nu mai este un mit al copilăriei umanităţii, cum era Oedip, ci o cvasipersoană, cu con
ştiinţa sa, cu inconştientul său, pasiunile sale, eul său etc., nu se mai menţine unitatea simbolului dată de fantasma retroactivă şi - ca atare - mobilurile acţiunilor sale vor fi mai greu de explicat. În ultimă instanţă, Freud va spune că Hamlet nu-şi va putea împlini datoria de răzbunător al tatălui ucis, întrucît în unchiul ucigaş, devenit soţ al mamei dorite în copilărie, se va vedea pe sine şi, prin urmare, a-l omorî pe Claudius, care a făcut ceea ce a visat el însuşi să facă, ar echivala, de fapt, cu a se sinucide.
În teoria sa Freud a plecat de la premisele : 1) Oedip nu are inconştient, deoarece el reprezintă însuşi inconştientul nostru şi, ca atare, nu are nevoie de interpretare.
2) Nevroza lui Hamlet, deşi nu este pus în situaţia de a-şi ucide tatăl, ci, dimpotrivă, pe cel care l-a ucis, este dată de prezenţa în sine a lui Oedip.
Fără a nega psihanaliza ca metodă de sondare a inconştientului şi, prin aceasta, a unor zone
