Cuvînt înainte la editia a doua
Vina tragică (Tragicii greci, Shakespeare, Dostoievslli,
Kaf/w) este teza de doctorat pe care am susţinut-o în anul 1975, la Facultatea de Filozofie din Bucureşti.
Tema a fost aleasă în inconştienţa tinereţii, cînd nu puteam aprecia ce eforturi şi ce experienţă presupune cercetarea ei. Parcurgînd mai întîi bibliografia tragicului şi operele autorilor menţionaţi, iar apoi comentariile asupra acestora, care însumează sute de pagini axate pe problema destinului în tragedia greacă, pe complexul lui Oedip, pe comentarea amînării din Hamlet, a nebuniei prinţului danez, a sinuciderii lui Kirillov sau a execuţiei din finalul Procesului, am avut sentimentul că nu se mai poate adăuga nimic nou. Întoarcerea la texte m-a făcut să constat că lucrurile nu stau totuşi chiar aşa. La o lectură mai atentă a acestora am ajuns la concluzia că Procesul imaginat de Kafka trimite la procesul real al lui Dostoievski şi la procesele eroilor acestuia (care la rîndul lor fac trimiteri la Hamlet, care la rîndul său ne aminteşte de Oedip); că există o legătură între revolta lui Ivan Karamazov, revolta lui Iov şi revolta tragicului Pentheu, care a fost silit să înţeleagă
cu preţul sfişierii că „zeul este cum vrea el" şi nu poate fi înţeles raţional; că formula „totul este permis"
adoptată de nihiliştii dostoievskieni îşi are rădăcinile în Mitul căderii, în care şarpele o îndeamnă pe Eva să
guste din pomul oprit spunîndu-i: ,,Nu veţi muri, dar veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul".
Fixarea atenţiei asupra vinei tragice nu a avut în vedere limitarea, ci faptul că, privind lucrurile din perspectiva acesteia, se poate vorbi altfel despre tragic.
De ce această obsesie? Fiindcă lupta omului cu destinul său, înfăţişată de tragedie, are un sens afirmativ.
6
Cuvînt înainte la ediţia a doua
Pe fondul acesteia, viaţa se relevă a fi valoarea supremă, care trebuie apărată cu atît mai mult cu cît, aşa cum spune nefericitul Iov, ea nu este decît o suflare.
Nu întîmplător, vinovatul tragic asimilează macularea cu pierderea valorii umane şi a sensului vieţii. Or, dacă aşa stau lucrurile, eu cred că moartea tragediei nu constituie un cîştig în ordine spirituală şi nu trebuie să
ne liniştească, ci să ne pună pe gînduri.
Susţinerea cu succes a tezei nu a fost de natură
să-mi dea sentimentul că ea mă reprezintă şi nu m-am grăbit să o public. Poate că, dacă nu ar fi insistat Marin Preda să o predau la Cartea Românească, ar fi stat în sertar şi acum.
Receptarea ei a fost mult mai entuziastă decît m-aş
fi putut aştepta. Poate şi datorită temei şi datorită asumării libertăţii de a o trata aşa cum cred eu şi de a nu mă supune regulilor rigide de redactare a unui astfel de text, care de cele mai multe ori duc la uciderea lui.
În ediţia princeps, cartea avea şi o secvenţă intitulată Capela prinţului, care constituia un fel de anexă.
Micro-eseurile cuprinse în ea puteau fi asociate cu Vina tragică, fie prin faptul că plecau de la aceiasi autori, fie prin tematica lor. Întrucît au fost reluate' în volumul Călătorie spre mine însămi, ele nu mai apar şi în ediţia de faţă.
Volumul acesta are în anexă un grupaj cu fragmente ample din comentariile apărute în presă după prima ediţie. Reluarea lor mi s-a părut necesară întrucît spun ceva esenţial despre tragic, de natură să completeze sau să corecteze imaginea produsă cititorului de textul meu.
Singurul comentariu reprodus în întregime este al lui N. Steinhardt, care este axat pe analiza unei singure fraze şi nu putea fi fragmentat.
Unele dintre observaţiile făcute de comentatorii căr
ţii indicau şi alţi eroi tragici care puteau fi incluşi în seria celor pe care mi-am întemeiat teza susţinută.
Fără îndoială că aşa stau lucrurile. Dar cele patru mari momente la care m-am oprit nu erau doar necesare, ci şi suficiente pentru a putea spune ce aveam eu de spus.
Bibliografia era oricum atît de vastă, încît se impunea o anume limitare. Citind cartea, veţi putea constata că
alegerea personajelor pe care mi-am întemeiat teza sus
ţinută n-a fost întîmplătoare.
