15
Spre această împotrivire fermă ne conduc nu atît textele lui Freud, scrise în scopul fondării psihanalizei, şi nu cu pretenţia de a epuiza problemele din Oedip-rege şi pe cele din Hamlet, cît cele ale urmaşilor săi. În special ale lui Ernest Jones, care, în cartea sa Hamlet şi Oedip, plecînd dinspre teoria deja constituită către marile tragedii antice şi shakespeariene, intră în amănunte menite să-l trădeze în mod vădit şi să-i facă
demonstraţia de neacceptat.
Trecînd în revistă toate interpretările lui Hamlet şi socotind că fiecare în felul său nu reu
şeşte să explice de ce prinţul danez nu poate îndeplini misiunea de răzbunător, Jones conchide că
însuşi Shakespeare nu ştia ce este de fapt în subconştientul său şi al acestui personaj reprezentativ pentru sine.
Pînă aici lucrurile pot sta aşa.
De aici se face un salt care depăşeşte în mod cert logica demonstraţiei. Hamlet nu ştie, zice Jones, de ce-şi amînă fapta fiindcă însuşi Shakespeare nu ştie ce este în subconştientul său care izbucneşte în acest personaj de suflet. Posibil. Dar Jones, oare, cum de ştie atît de bine că în subconştientul lui Shakespeare şi prin el în cel al lui Hamlet lucrează tocmai aşa-zisul vis fundamental al copilului îndreptat cu dragoste către mamă şi cu gelozie către tată?!
Textul shakespearian nu lasă să se întrevadă
nici un fel de umbră între tată şi fiu. Oedip a fost presupus din oficiu a exista în Hamlet, nu în conformitate cu textul tragediei, ci în pofida evidenţelor.
Trebuie reamintit că, la aşa-zisul vis fundamental al copilului, care ar fi acela de a-şi ucide tatăl şi de a-şi poseda mama, Freud a ajuns prin Oedip (luînd tragedia acestuia drept împlinire a unui vis infantil de necercetat, întrucît ar reprezenta profunzimea noastră) şi prin Hamlet, în care, fără
16
Ileana Mălăncioiu
o demonstraţie bazată pe textul lui Shakespeare,a fost introdus acest Oedip necercetat.
Urmaşii lui Freud, în mod tautologic, se întorcla Oedip şi la Hamlet ca şi cum psihanaliza n-ar fifost fondată plecînd de la ei, cu pretenţia de a-iexplica prin ea şi de a ne dezvălui totodată tainacreaţiei.
Dacă în textele de fondare a psihanalizei, plecînd de la aceste personaje, nu ar fi existat anumite extrapolări şi nu s-ar fi făcut salturi pestelogica strictă a demonstraţiei, în drumul săuinvers, de aplicare a teoriei la textele pe bazacărora a fost creată, Jones ar putea fi convingătorîn interpretarea lui Hamlet şi a lui Oedip. Nu arfi silit ca, de la afirmaţia că toate explicaţiile dateamînării faptei din Hamlet sînt neconvingătoare,să treacă direct la concluzia că explicaţia ar sta înaşa-zisul complex al lui Oedip de care ar fi suferitautorul şi implicit eroul său.
Văzînd că interpretarea aceasta a tragediei
Hamlet este destul de forţată, Ernest Jones îiaplică teoria decompoziţiei. Vă veţi mira că vorbimde complexul lui Oedip în cazul lui Hamlet, nespune el, cu toate că pentru prinţul danez nu sepune problema uciderii tatălui, ci dimpotrivă, aceeaa răzbunării lui. Dar, adaugă apoi, aici complexuleste mascat, Shakespeare însuşi temîndu-se să sesondeze pînă la capăt; de aceea, tatăl apare în treiipostaze : regele Hamlet, care a fost ucis, Claudius,care l-a ucis, şi ipocritul Polonius, menit să-i reprezinte (ca ministru) pe amîndoi şi să fie străpunsdin greşeală, prin draperia după care şade ascuns.
După cum se poate constata, această teorie adecompoziţiei este suficient de diformă spre a salvaîn mod aparent tot ce a fost înghesuit ca în patullui Procust în tezele de bază ale psihanalizei.
Conform aşa-zisului principiu al decompoziţieiputem pune între taţii unui erou pe fiecare dintrecei care, prin vîrstă, ar putea să-i fie tată, iar
Vina tragică
17
între fiii unui erou pe toţi cei care, prin vîrstă, ar putea fi copiii acestuia pentru a jongla cu aşa
-zisele lor complexe după cum ne convine.
Aşa s-a şi jonglat.
Din complexul lui Oedip, socotit a fi un fel de rege al complexelor, au fost derivate: complexul tată-fiică (numit al Giseldei), complexul soră-frate şi, contrar oricăror aşteptări, chiar şi complexul lui Oreste, potrivit căruia fiul nu numai că nu-şi doreşte mama, ci dimpotrivă, vrea s-o ucidă.
Această gamă de complexe poate fi aplicată în cele din urmă oriunde. Numai pentru interpretarea lui Hamlet, Jones a aplicat-o infinit mai mult decît era nevoie pentru ca întreprinderea lui să
