Privită de mai tîrziu, vina lui Oedip se pierde în circumstanţele atenuante, pînă cînd rămîne aproape numai complexul legat de ea, trăit pînă la limita la care nu mai poate fi suportat.
Dacă un erou cade totuşi în hybris, destinul lui tragic nu mai poate fi pus doar pe seama zeilor.
Indiferent care ar fi motivele pentru care a depăşit limitele impuse de ei. Or, inocentul Oedip ucide un om la o răscruce şi se întoarce în cetate fără a se purifica, încălcînd astfel legea morală a vremii lui, însuşită ca proprie lege o dată cu credinţa în zei.
Oedip nu e tragic însă pentru suferinţa justificată prin căderea în hybris, ci pentru cea nejustificată, asumată pentru refacerea echilibrului cetăţii, clătinat prin paricid şi incest, deşi fapta sa, întrucît a fost cunoscută, era infinit mai puţin gravă decît dubla crimă care i-a fost imputată.
Nu trebuie uitat însă că dubla crimă pentru care plăteşte nu ar fi existat în absenţa vinei sale.
Că ea nu este altceva decît o altă faţă a faptei con
ştient asumate prin care eroul a căzut în hybris.
Marea tragedie a lui Sofocle nu poate fi explicată definitiv nici prin negarea faptului că în ea s-ar împlini pur şi simplu destinul, nici prin negarea ipotezei potrivit căreia ea ar transforma în realitate visul fundamental al copilăriei umanităţii, nici afirmînd că soarta lui Oedip nu este determinată numai de zei, ci şi de faptele strămoşilor săi şi nu în ultimul rînd de faptele sale.
Din orice unghi am privi lucrurile, ele rămîn învăluite în mister şi tocmai în asta stă profunzimea acestui mit inegalabil, care-l face să nu-şi
Vina tragică
2 1
piardă actualitatea, în pofida faptului că au trecut peste el atîtea veacuri.
Oprirea la căderea în hybris a lui Oedip, cu alte cuvinte, la vina sa, care, de obicei, e trecută
sub tăcere, mi s-a părut necesară în contextul analizei de faţă pentru că separarea tragediei anticilor de cea europeană de după aceea este făcută
îndeobşte plecînd de la conceptul de culpabilitate.
Pentru a înţelege în ce constă tragicul, trebuie să avem o vedere unitară asupra tragediei. Cel puţin asupra celei din cadrul culturii europene, care, în momentele de răscruce de mai tîrziu, s-a întors la arta vechilor greci.
Legătura dintre tragedia antică şi cea apărută
ulterior pe fondul Creştinismului, ruptă în mod nejustificat, plecînd de la conceptul de culpabilitate, nu poate fi refăcută decît trecînd peste termenii ce definesc altfel lucruri care nu se deosebesc în mod substanţial, pentru a putea ajunge la înţelegerea procesului pe care şi-l face sieşi vinovatul tragic. Acest proces este în ultimă instanţă acelaşi, indiferent de forma concretă pe care o îmbracă
în funcţie de exigenţele morale ale vremÎi admise de erou ca proprii exigenţe morale, de felul cum ajunge acesta să le încalce şi de capacitatea lui de a plăti prin suferinţă refacerea echilibrului clătinat prin faptele sale.
Vina tragică se defineşte în raport cu legea morală a eroului de al cărui eşec afirmator luăm act - indiferent de conţinutul concret al acestei legi. Prin ea putem reface legătura dintre tragedia antică şi cea apărută ulterior pe fondul Creştinismului, ruptă în mod arbitrar prin conceptul de culpabilitate, definit în raport cu existenţa unui Dumnezeu unic şi personal şi a păcatului creştin.
Antigona.
Conştiinţa de sine a tragediei
În studiul său Shakespeare prin comparaţie cu scriitorii antici şi mai noi, Goethe, urmînd linia interpretărilor consacrate, afirmă : vechea tragedie se întemeiază pe noţiunea inevitabilă de a trebui, pe care voinţa ce acţionează împotrivă-i nu face altceva decît s-o justifice şi s-o accelereze. Aici, subliniază el, este sediul tuturor grozăviilor oracolului, regiunea în care Oedip tronează peste toate.
Noţiunea de a trebui, concepută ca datorie, remarcă
