Vina tragică
13
obscure ale creaţiei artistice şi fără a nega o eventuală potrivire între visul copilului Freud şi ceea ce se întîmplă în Oedip-rege, îmi e greu să
admit ca pe un dat care nu mai trebuie cercetat faptul că mitul tragicului rege al Tebei ar reprezenta un vis colectiv infantil devenit realitate. Mai întîi, pentru că teza potrivit căreia visul fundamental al copilului ar fi cel de a-şi ucide tatăl rival si de a-si poseda mama nu este demonstrată.
În al doilea ;înd, pentru că eu cred că datoria mea elementară de cititor al lui Sofocle este să mă
aplec spre Oedip-rege ca spre o tragedie, şi nu ca spre un vis împlinit.
Cazul tragicului rege Oedip, oricît ar reprezenta el profunzimea noastră, are nevoie de interpretare. Nu putem admite fără a cerceta că dubla crimă comisă fără să ştie este materializarea unei dorinţe infantile colective. Dovada că acest caz are nevoie de interpretare o reprezintă însuşi faptul că, de peste două mii de ani, oricine vrea să înţeleagă ceva despre tragedie se întoarce la Oedip al lui Sofocle ca la eroul care a suferit pedeapsa ·(şi autopedeapsa) cea mai cumplită din cîte au existat vreodată pentru fapta care i-a fost prezisă şi pe care, în pofida eforturilor făcute în acest sens, n-a reuşit s-o evite.
Dacă există într-adevăr un complex al lui Oedip, el aparţine unui Oedip al lui Freud, altul decît cel înfăţişat de Sofocle, în care se împlineşte, poate, un vis infantil... Dar un vis ce nu trebuie luat pe încredere drept visul fundamental al copilăriei umanităţii şi nu poate fi pus nicicum pe seama tragicului rege al Tebei.
Atunci cînd afirma că Oedip nu are nevoie de interpretare, Freud însuşi ştia că, în limitele tragediei lui Sofocle, nu există nimic care să poată fi interpretat conform teoriei sale.
În interpretarea de mai tîrziu a lui Hamlet, aşa-zisul Oedip din prinţul danez, introdus fără
14
Ileana Mălăncioiu
a fi cerut cu necesitate de explicarea personajului lui Shakespeare, constituie, din capul locului, o abatere gravă de la textul tragediei.
Această interpretare, nu lipsită de farmec şi de posibilitatea de a lumina anumite motivaţii obscure ale acţiunii din Hamlet, ne pune de fapt în faţa unui alt personaj şi a unei alte tragedii decît cea shakespeariană.
Cazul lui Hamlet - privit ca nevroticul cu care avem de-a face în clinică - a fost introdus de Freud în demonstraţie aşa cum a avut nevoie de el pentru a putea face trecerea de la eu sînt Oedip la Oedip era noi.
Afirmaţia de la care a plecat în 1897 spre această interpretare este : ,,astfel conştiinţa face din noi toţi nişte laşi".
Analizată în context, această constatare a lui Hamlet este legată de problema morţii pentru moarte pe care o pune răzbunarea (şi, prin intermediul acesteia, de moarte în general şi de sinucidere).
Nimic din textul shakespearian nu duce în mod logic spre presupusa identificare a lui Hamlet cu Claudius prin dorinţa îndreptată către regina Gertrude. (Dorinţă pusă la baza interpretării freudiene.) Şi nimic nu ne poate face să credem că
Hamlet ar reprezenta cazul nevroticului obişnuit, cu care avem de-a face în clinică. ,,Nu sînt nebun decît dinspre nord-nord-vest", spune prinţul danez, prevenind parcă pe Freud şi mai ales pe urmaşii acestuia că se află în eroare tratîndu-1 ca pe un bolnav clinic.
Pe de altă parte, este greu de admis numai fiindcă aşa ni se spune - argumente nu există -
că la baza nevrozei lui Hamlet, atît cît este ea nevroză, ar fi Oedip-ul din sine al prinţului danez, fie el şi cel din viziunea lui Freud, de cel al lui Sofocle neputînd fi vorba.
Vina tragică
