apoi, ne întîmpină într-o formă mai delicată în Antigona, dar, în cele din urmă, orice formă de a trebui este despotică şi, ca atare, voinţa, care este liberă, era firesc să măgulească lumea din clipa cînd a fost descoperită şi să devină Dumnezeul vremurilor mai noi.
Shakespeare, se mai spune în studiul citat, uneşte în cele din urmă vechiul şi noul, adică leagă
pe a trebui cu a voi.
Înclin să cred că Goethe are şi nu are dreptate.
Că acel a trebui al anticilor nu era altceva decît un fel de a explica tragedia din perspectiva exigen
ţelor morale ale vremii, abia în cele din urmă ; mai precis, că, dincolo de credinţele lor, vechii greci surprind, prin instinct, procesul tragic ca atare, esenţialmente acelaşi cu cel dezvăluit prin încălcarea oricăror alte exigenţe morale decît cele exprimate prin oracol.
Cu alte cuvinte, socotesc că Goethe pune prea mult accentul pe acest a trebui al anticilor, uitînd că de fapt fără acel a nu voi să calce peste ceea ce
Vina tragică
23
trebuie al lui Oedip şi acel a voi să calce legea nedreaptă care nu trebuie respectată al Antigonei cele două mari tragedii ale Antichităţii nu ar fi existat.
Dacă în cazul lui Oedip împotrivirea faţă de nedreptul destin hotărît de zei duce inconştient spre tragica împlinire a acestuia, Antigona intră
printr-o faptă ce exprimă propria sa voinţă în tragedia care-i poartă numele. Ea are convingerea că porunca lui Creon e inumană, conştiinţa viabilităţii legii nescrise a Hadesului - în numele căreia acţionează - şi speranţa că murind pentru a îndrepta legea cetăţii destinul ei se transformă
în Dreptate.
Prin urmare, mai mult sau mai puţin conştient, cele două mari tragedii antice le-au unit pe a trebui cu a voi şi, respectiv, pe a nu trebui cu a nu voi aşa cum le vor uni şi tragediile shakespeariene, diferenţa constînd, în cele din urmă, nu în ecuaţia tragică, ci în conţinutul concret al lui a trebui şi în modalităţile în care se înfruntă a voi cu acest absolut al legii morale, ce diferă în funcţie de timpul şi de locul în care se desfăşoară acţiunea.
Fiindcă nici o mare tragedie nu poate fi concepută
nici dincolo de legea admisă a fi morală de către autor şi implicit de eroul său, nici dincoace de o acţiune prin care, mai mult sau mai puţin con
ştient, e încălcată această lege.
Dacă regelui Oedip i se mai poate spune într-un fel sau altul fiu al ursitei sale, tragedia Antigonei rămîne de la un capăt la celălalt rod al unei ac
ţiuni săvîrşite de către eroină din proprie voinţă, cu convingerea că numai aşa poate fi schimbată o lege inumană. Ea îşi motivează alegerea prin faptul că mai mult timp va trebui să placă morţilor decît celor vii, dar nu se sustrage legii lui Creon, ci acceptă să fie pedepsită pentru nesupunerea sa, fiindcă ştie că altfel lucrurile nu pot fi îndreptate.
24
Ileana Mălăncioiu
Cu toate că face parte din neamul blestemat alLabdacizilor şi este născută din incest, nu există
nici o dovadă care să ateste vreo hotărîre a zeilorîn privinţa faptei sale care va să vină şi a urmărilor acesteia. Din preistoria tragediei care îipoartă numele, ştim doar că ea este fiica iubitoarea regelui Oedip şi că l-a purtat de mînă pe nefericitul său tată cu ochii străpunşi de el însuşi, sprea nu-şi mai putea vedea nici după moarte părinţii,împotriva cărora, fără să ştie, a săvîrşit gravenelegiuiri. Prin comportarea sa, Antigona nu numaică nu a căzut în hybris, ci dimpotrivă, pare să fiatras bunăvoinţa zeilor. De aceea, aproape uitămcă face parte dintr-un neam blestemat, menit a sestinge în mod tragic pînă la ultimul său vlăstar,pentru că strămoşii lui au necinstit legile ospeţiei.
Şi nu uităm numai noi, cititorii din veacul XX, cişi autorul, pe care prezentarea faptelor cu adevărat tragice prin chiar omenescul lor îl fură într-atîtîncît, pînă în final, nu încearcă să ne convingă învreun fel de posibila lor determinare de către zei.
Să ne reamintim cum se desfăşoară lucrurile.
Dintru început aflăm că la cea de-a şapteapoartă a Tebei au murit cei doi fraţi ai Antigonei -
Eteocle şi Polinice - străpunşi în luptă unul decătre celălalt, spre a se împlini blestemul tatăluilor, pe care l-au mîhnit pe cînd se afla pe caleasublimă a ispăşirii pentru dubla crimă săvîrşită
fără să ştie, deşi a făcut tot ce i-a stat în puterepentru a se împotrivi prezicerii oracolului.
Creon dă ordin ca Eteocle, care a luptat pentruapărarea cetăţii, să fie înmormîntat cu toată cinsteace i se cuvine, iar Polinice să fie lăsat neînmormîntat, pradă cîinilor şi păsărilor, întrucît s-a întors din exil însoţit de străini înarmaţi contraneamului său.
Regele avertizează întreaga cetate că acelacare nu se va supune va plăti cu capul.
