a-l absolvi de cumplita pedeapsă - au deschis pămîntul ca să-l cuprindă. Dar, spre deosebire de tragicul său tată, în pofida libertăţii cu care acceptă moartea spre a se împotrivi nedreptei legi, dacă nu cumva chiar datorită libertăţii ei ieşite din comun, Antigona a fost şi n-a fost înţeleasă şi absolvită total nici de oamenii vremii sale şi poate nici de zei. Şi era firesc să fie aşa, de vreme ce ea nu ascultă de zeii cetăţii, aşa cum nu va asculta nici Socrate, ci de un zeu al său, neauzit încă de nimeni altcineva. Nu întîmplător, în final, corul va spune : ,,Cinstirea morţilor/ Este de oarecare laudă/ Dar puterea aceluia/ Care are grija cetăţii/
Nu trebuie nesocotită/ Mîndria ta însă/ Care n-ascultă de nimeni/ Te-a pierdut".
O clipă de îndoială, poate cea mai dureroasă
din toată tragedia, are şi Antigona, în ciuda credinţei cu care şi-a asumat fapta şi urmările acesteia : ,,Dacă zeii îmi recunosc crima", spune ea în această clipă, ,,voi purta fără murmur povara ei".
Îndoiala vine să desăvîrşească situaţia tragică
exprimată concis prin cuvintele „Să recunoaştem că, de vreme ce suferim, noi am greşit" prin care Sofocle ne dovedeşte <,ă, prin Antigona, tragedia a ajuns la conştiinţa de sine.
Hamlet, fiul lui Hamlet
Hamlet este fiul lui Hamlet, un monarhluminat şi, înainte de toate, un om. El este întîmplător Hamlet şi fiul lui Hamlet. Putea fi, simplu,un tînăr oarecare din utopia lui Shakespeare, iartatăl său putea fi, simplu, un tată oarecare dinaceeaşi utopie, de tipul celei a lui Morus sauCampanella, în care domneşte un monarh bun.
Este însă chiar prinţul moştenitor tocmai pentruca să poată fi acel tînăr a cărui chemare cătremeditaţie şi a cărui îndoială cu privire la legitimitatea răzbunării, menită să-i amîne fapta pînă
cînd este ucis şi el, să prezinte interes pentruîntregul său regat, iar tatăl său este însuşi monarhul luminat Hamlet pentru ca tragedia care are capunct de plecare uciderea lui să nu fie doar a fiuluisău, ci a întregului regat.
Hamlet, fiul lui Hamlet, are conştiinţa faptuluică se trage dintr-un rege bun şi un om adevărat şică a fi efectiv urmaşul acestuia înseamnă a dezvălui taina morţii lui pentru a trezi lumea şia înlătura acel ceva putred din Danemarca, apărutca urmare a faptului că pe tronul ei se află un regecare şi-a dobîndit coroana prin fratricid.
Cu această conştiinţă se adresează dispreţuitorcurteanului Rosencrantz care „suge hatîrul, răsplata şi poruncile regelui" spre a afla secretelesale, spunîndu-i : ,,Ce răspuns poate da un fiu derege cînd este întrebat de un burete ? !".
Datorită structurii sale şi faptului că s-a formatla o şcoală umanist-creştină, prinţul Hamlet estesortit gîndirii, simţirii adînci şi îndoielii, nu faptei
Vina tragică
3 1
şi puterii. În ultimă instanţă, el îşi pune viaţa în joc pentru a afla adevărul nu atît cu privire la fapta regelui (despre care ştim cu toţii de la bun început în ce a constat), cît la fapta pe care trebuie să şi-o asume el însuşi, în pofida interdicţiei divine exprimate prin porunca: ,,Să nu ucizi !". El reface pe cont propriu experienţa cunoaşterii (şi implicit a păcatului originar) cu preţul căderii şi prin intermediul acesteia îşi asumă destinul său şi al întregii umanităţi.
Egist a ucis ca să devină regele Egist, Macbeth a ucis ca să devină regele Macbeth, Raskolnikov va ucide ca să nu fie un păduche, ci să devină şi el cineva ; Hamlet s-a născut Hamlet şi va rămîne Hamlet, dar pentru asta se zbate, pînă piere, între a fi şi a nu fi. Drumul chinului său este cel pe care ajunge de nevoie la fapta ce trebuie asumată
pentru împlinirea rolului în vederea căruia a fost conceput şi prin ea la negarea mesajului său umanist şi la moarte. La şcoala de la Wittenberg de la care se-ntoarce n-a fost educat în ideea răzbunării, ci dimpotrivă. Pentru el a fi înseamnă a fi în conformitate cu morala umanistă şi a acţiona după
principiile acesteia, în numele utopiei vremii în care trăieşte.
Dar în urechea regelui Hamlet a fost turnată
otravă în vreme ce dormea şi a fost omorît de fratele său, iar în urechea prinţului a fost picurată
drojdia ei şi astfel liniştea şi chemarea lui înnăscută către contemplare au fost ucise. Prinţul Hamlet este silit de împrejurări să meargă împotriva chemării lui intime, către fapta ce trebuie asumată pentru ca regatul pe care trebuia să-l moştenească să nu mai fie o închisoare. Tragedia lui stă în faptul că trebuie să lupte împotriva crimei înfăptuind el însuşi o crimă.
Ca un adevărat prinţ al gîndirii umaniste a veacului său, Hamlet va face din fapta pe care e constrîns de împrejurări să şi-o asume un veritabil
32
Ileana Mălăncioiu
act de cunoaştere. Mai precis, acel act de cunoaştere totală şi definitivă plătit cu viaţa astfel încît destinul lui să poată fi transformat în Dreptate.
Otrava picurată în urechea minţii prinţului de propria sa intuiţie ipostaziată în spectrul regelui ucis care-i vorbeşte doar lui, pentru a-i dezvălui adevărul şi a-l determina astfel să-şi asume restabilirea echilibrului cetăţii clătinat prin regicid, îşi face lent efectul şi sfirşeşte, aşa cum era de aşteptat, prin a-l ucide.
Hamlet ajuns la faptă este şi nu mai este Hamlet.
Pentru a continua să existe în planul conştiin
