pecetea lui nu era posibilă înlocuirea scrisorii prin care Claudius poruncea să fie ucis.
Întors la Elsinore chiar în ziua în care este înmormîntată Ofelia, el ajunge iarăşi faţă în faţă
cu ucigaşul tatălui său şi are un motiv în plus să
nu-şi mai amîne fapta.
Acum e total edificat în privinţa vinovăţiei lui Claudius şi e mai decis decît oricînd să-l pedepsească.
La rîndul lui, regele e la fel de decis să-l ucidă, deşi nici lui nu-i e deloc uşor să-şi asume această
nouă crimă. El ştie că, atîta timp cît Hamlet va fi în viaţă, nu-şi va putea găsi liniştea, dar ştie la fel de bine că prinţul moştenitor nu poate fi omorît oricum. Pentru că este fiul regretatului rege Hamlet şi al iubitei sale Gertrude.
Ca să-l ucidă, are nevoie de o altă mînă şi se foloseşte de Laertes, care e chemat ca şi Hamlet să-şi răzbune tatăl, dar - spre deosebire de acesta -
nu este preocupat de legitimitatea răzbunării.
Mîna regelui nu poate rămîne însă curată, aşa cum spera, nici ·măcar în aparenţă. Ea este cea care pune otrava în cupa lui Hamlet.
Dar, vai, printul nu vrea să bea ! În cinstea lui, cupa este golită 'pînă la fund de regină. În luptă
spadele se schimbă şi aceeaşi otravă îi răpune pe Hamlet şi Laertes, care vor pieri străpunşi de aceeasi armă, ca fiii regelui Oedip.
În 'faţa propriei morţi, cu care plăteşte deja fapta ce trebuia săvîrşită, îndoiala lui Hamlet e, în sfirşit, depăşită.
Vina tragică
35
Prinţul îşi va îndeplini misiunea, scoţîndu-1 din scenă pe regele ucigaş, abia atunci cînd el însuşi va fi scos din scenă, ca semn că a cunoscut pînă la capăt tot ce trebuia să cunoască şi rolul lui s-a încheiat.
Hamlet nu este însă numai un mare prinţ al gîndirii, ci şi unul al existenţei.
El trăieşte şi moare ca un mare prinţ, nedrămuindu-şi viaţa - deşi se dovedeşte a fi mai legat de ea decît s-ar fi putut crede -, ci căutînd adevărul pînă cînd ajunge la limita unde poate deveni ţinta sigură a celui ce trebuie să ucidă din nou spre a-şi păstra regatul dobîndit prin crimă.
O dată cu Hamlet piere, spre a rămîne viu în conştiinţa lumii, şi Laertes, ,,oglinda soartei sale".
Dar piere, în sfirşit, şi ucigaşul tatălui său şi al mamei sale şi al lui însuşi, uzurpatorul tronului, din cauza căruia acest prinţ al gîndirii umaniste a trebuit să se chinuie pînă la moarte între vocaţia sa intimă către meditaţie şi fapta spre care a fost împins de tragicele împrejurări, deşi se îndoia de legitimitatea răzbunării.
Jan Kott spune că Hamlet este un scenariu universal valabil şi că el conduce mereu la alt spectacol în funcţie de cartea pe care o ţine în mînă cel ce joacă rolul prinţului danez.
Eu cred că, de fapt, cartea pe care o ţine Hamlet în mînă nu e cartea vremii sale, aşa cum afirmă
Jan Kott, ci aceea a utopiei vremii sale.
Scenariul Hamlet va fi valabil cît timp ceva din cartea utopiei vremii lui Shakespeare nu devine realitate, ci se menţine în cartea utopiei celor ce iau act de tragedia prinţului danez.
Dar prinţul Hamlet, pe care împrejurările îl obligă să se afunde fără rezerve în căutarea adevărului care îl va ucide, ţine în mînă cartea acelei speranţe-acolo-unde-nu-mai-e-nimic-de-sperat ce se menţine în utopia oricărei vremi.
Ascunderea lui Hamlet sub masca salvatoare a nebuniei pentru a rezista pînă la capăt şi a afla
36
Ileana Mălăncioiu
