Pus în situaţia de a medita asupra lumii al cărei echilibru a fost stricat prin crima săvîrşită
de rege, probabil că Hamlet avea îndoieli şi în ce priveşte ordinea Celui de Sus de vreme ce a îngăduit să se-ntîmple ce s-a-ntîmplat. Dar ele nu sînt exprimate. Poate fiindcă în lumea din care venea prinţul danez nu se discuta despre existenţa lui Dumnezeu cu primul venit într-o sală de aşteptare,
Vina tragică
39
la colţul străzii ori în faţa unui pahar cu vodcă, aşa cum vor face eroii lui Dostoievski.
Oricare ar fi fost îndoielile lui cu privire la ordinea cosmică, ştiind că viaţa nu poate fi trăită
uman în afara unei legi, rămăsese la credinţa în care a fost educat.
Pe marginea prăpastiei, chemat de golul pe care îl are în faţă după ce i se dezvăluie taina morţii tatălui său, Hamlet refuză ideea sinuciderii. Nu numai dintr-un acut instinct al vieţii, ci şi cu credinţa că după moarte sufletul va continua să existe şi că visele acestui suflet lepădat de trup ar putea să fie şi mai înfiorătoare decît cele din lumea în care e silit să trăiască.
Dacă Hamlet respinge sinuciderea în numele credinţei, mi se pare de la sine înţeles ca tot în numele ei să respingă şi uciderea. De aceea, cred că nu slăbiciunea îl face să amîne răzbunarea, ci faptul că prin ea trebuie să-şi asume o faptă care vine în contradicţie cu principiile sale de existenţă.
La prima vedere, ideea că trebuie să afle adevărul pare un pretext. Fiindcă ştim cu toţii, de la bun început, că regele si-a obtinut coroana prin fratricid. În realitate, Hamlet ' caută efectiv adevărul. Dar el are intuiţia faptului că adevărul pe care îl caută îl va ucide.
Pentru un gînditor umanist, teoretic e de neconceput să lupte împotriva crimei asumîndu-şi el însuşi o crimă. De nevoie şi-o va asuma practic, la limita dintre viaţă şi moarte, cînd sabia unsă cu otravă pusă în mîna lui Laertes i-a străpuns deja trupul şi nu mai are timp de aşteptat.
In faţa propriei morţi, prinţul e silit să-şi încalce principiile pe care le adoptase în ideea de a trăi uman, aici, pe pămînt, simţind că, în ciuda oricărei credinţe, restul este tăcere. El omoară numai murind, în semn că nu putea supravieţui faptei în vederea şi împotriva căreia a fost conceput.
Hamlet l-a judecat pe rege de-a lungul întregii tragedii, dar şi-a amînat fapta la nesfirşit ştiind
40
Ileana Mălăncioiu
că prin condamnarea ucigaşului se condamnă în acelaşi timp pe sine.
Mîşkin nu-l poate judeca pe Rogojin, care a ucis-o pe Nas tas ia Fili ppovna, fiindcă îl socoteşte frate de cruce al său şi condamnîndu-1 ar trebui să
se condamne şi pe sine, chiar dacă, spre deosebire de Hamlet, el nu e obligat de împrejurări să-şi asume o faptă şi nu ştie în ce constă vina sa.
Tragediile celor doi prinţi nu diferă deci atît de mult cum ar putea să pară la prima vedere.
Dar să revenim la biografiile lor şi să vedem, mai în amănunt, prin ce se aseamănă şi prin ce se deosebesc.
Shakespeare ne spune că Hamlet este unicul fiu al regelui Hamlet, care a fost ucis de fratele său Claudius, şi al reginei Gertrude. Toată lumea ştie că prinţul s-a născut în ziua cînd tatăl său l-a învins în luptă pe tatăl lui Fortinbras. El este moştenitorul de drept al coroanei, cunoscut şi recunoscut atît datorită obîrşiei sale regeşti, cît şi calităţilor lui de gînditor umanist.
Prin urmare, el nu este singur în lumea în care se-ntoarce de la şcoala sa de la Wittenberg. O are pe mama sa (care este regina Danemarcei), are un prieten (care este un fel de alter ego al său) şi, ca orice tînăr de vîrsta lui, iubeşte o fată. Dar asta nu-l va împiedica să se simtă străin în lumea care a devenit pentru el o închisoare din cauza crimei săvîrşite de rege. În ultimă instanţă, el nu mai este altceva decît fiul regelui ucis şi al veacului său umanist, care l-a făcut să se îndoiască de legitimitatea răzbunării, dar nu a putut înlătura crima.
Fiind sfişiat între două exigenţe contrare, el îşi pune pe faţă masca nebuniei, menită să-l apere atît de pericolul care vine dinlăuntrul său, cît şi de cel din afară. Fiindcă a avut nenorocul să i se dezvăluie taina fratricidului şi - în lumea în care trăieşte - însăşi această tristă cunoaştere echivalează cu o crimă de stat.
Vina tragică
4 1
În contextul dat, s-a îndepărtat de toată lumea şi a devenit îndoiala însăşi care e sfătuită ce să
facă de o fantomă ; a devenit disperatul aflat pe marginea prăpastiei, incapabil de acţiune, care nu poate să conducă un popor. Deşi e moştenitorul de drept al coroanei, el nu va putea fi niciodată rege, dar tocmai de aceea va rămîne în eternitate un adevărat prinţ. Dar, să nu uităm, un prinţ al cărui regat a devenit o închisoare. Un prinţ deja condamnat din clipa cînd acuză în numele unui principiu pe care, tocmai pentru ca să-l respecte, este silit să-l nege.
În ciuda aparentei lui slăbiciuni, Hamlet este un om puternic, care mai speră şi atunci cînd nimic nu mai e de sperat şi îşi mai amînă „procesul"
