44
Ileana Mălăncioiu
În ciuda acestei diferenţe, care îi plasează pe unul în tragic şi pe celălalt în sublim, avem de-a face cu doi oameni excluşi din lume prin suferinţa specifică înţelepţilor şi vizionarilor.
Cu toată nebunia lui sau poate chiar datorită
acesteia, Hamlet ştie mai bine decît oricine că
Danemarca nu-şi poate schimba faţa de închisoare decît prin pieirea lui Claudius, menită a lăsa loc liber unui rege adevărat, iar Mîşkin afirmă de la început : ,,Rogojin s-ar însura şi mîine cu Nastasia Filippovna, numai că n-ar trece nici măcar o săptămînă şi s-ar putea întîmpla s-o şi înjunghie".
Dar nici Hamlet nu opreşte mecanismul crimelor, pedepsindu-l pe ucigaş, deşi l-a judecat îndelung, nici Mîşkin n-o salvează pe Nastasia Filippovna, deşi o asimilează Frumuseţii ultragiate care ar putea să salveze lumea, deoarece îl socoteşte pe Rogojin frate de cruce al său şi, ca atare, nu-l poate condamna.
La căpătîiul femeii pe care amîndoi au iubit-o şi amîndoi au ucis-o - aşa cum subliniază Ion Ianoşi în cartea citată -, Rogojin îi va spune lui Mîşkin: ,,frate dragă", ,,frăţioare", iar prinţul, copleşit de oboseală şi de deznădejde, îşi va amesteca lacrimile cu lacrimile celui ce a înjunghiat-o.
Lîngă trupul prăbuşit al reginei Gertrude, de moartea căreia nu se face vinovat numai regele ucigaş, ci şi prinţul care nu l-a putut pedepsi la vreme, spre deosebire de Mîşkin, Hamlet a înţeles în sfirşit ce avea de făcut.
El a fost absolvit prin moarte, dat fiind că a plătit prin chinul şi îndoiala ce l-au dus la pieire atît pentru vina sa cu greu asumată, cît şi pentru că i s-a împotrivit soartei şi nu şi-a însuşit la timp fapta pentru care a fost chemat în lume, lucru dovedit a fi şi mai vinovat.
Mîşkin nu a fost total absolvit, oricît de mult s-a adîncit în umilinţă şi compasiune, socotind că asta este calea salvării. El a rămas singur
Vina tragică
45
într-o lume în care nu mai poate trăi aşa cum a fost conceput decît acceptînd să redevină cu adevărat idiot.
Cred că retragerea sa în sanatoriul din care a venit a fost asimilată în mod eronat absolvirii.
Geniul lui Dostoievski îi învinge, în mod evident, doctrina. Mîşkin poate reveni oricînd în lume, ca Sisif pe urmele pietrei sale.
În cele din urmă, umanistul Hamlet nu mai e pus în faţa crimei în general, ci în faţa uciderii sale. Dacă, atunci cînd Dumnezeu s-a atins de carnea şi de sîngele lui, n-a rezistat nici Iov, deşi
„nu era nimeni ca el pe pămînt, credincios şi fără
prihană", în faţa morţii nu i se poate cere lui Hamlet să nu capituleze încălcînd principiile umanismului-creştin.
Mîşkin nu a fost pus să treacă şi această probă, ca să ştim cum ar fi reacţionat. Dacă însuşi Christ, care este modelul lui, s-a îndoit pe cruce, înclin să
cred că nici el nu ar fi rămas neclintit pe poziţia credinciosului care suferă fără a condamna.
E adevărat că Rogojin a vrut să-l omoare, dar una e să fi încercat acest lucru într-o clipă de pierdere a controlului şi alta este să fi ajuns cu adevărat la crima săvîrşită în mod premeditat, aşa cum a ajuns în final Claudius. Pentru a nu da greş, regele nu s-a mulţumit cu faptul că sabia pusă în mîna lui Laertes a fost unsă cu venin, ci a turnat el însuşi otravă în cupa din care trebuia să
bea prinţul.
Democratizarea înfăptuită în tragedie de la regele Oedip la prinţul Hamlet şi apoi la prinţul Mîşkin este şi nu este o democratizare reală. Şi Oedip, şi Hamlet, şi Mîşkin reprezintă în cele din urmă omul pus în situaţia de a lua act de o crimă
care a avut loc sau care va să vină şi în care cu voia sau fără voia lui a fost amestecat. Fiecare în contextul vremii sale, căreia îi sînt specifice o anume tablă de valori şi o anume înţelegere a virtuţii şi a vinei ce se stabileşte în raport cu ea.
46
