50
Ileana Mălăncioiu
Semn ca, m pofida inocenţei sale, pe Mîşkin nu-l obsedează numai chipul condamnatului ce-şi numără clipele, ci şi trupul plin de vînătăi al Mîntuitorului din acel tablou despre care Rogojin îi spusese cîndva că se îndoieşte că ar mai fi putut învia şi că îl îndeamnă mai mult la necredinţă
decît la credinţă.
Întrebarea care se pune este în ce măsură poate cineva să mai fie inocent şi să se mîntuiască prin idealul evanghelic dacă în clipele dinaintea crizei de epilepsie - cînd omul simte că timpul nu va mai fi, aşa cum spune Îngerul Apocalipsei - subcon
ştientul său e dominat de această imagine.
Dacă în Visul unui om ridicol paradisul e îmbolnăvit de cel ajuns în el după ce a cunoscut binele şi răul, cred că noaptea petrecută de inocentul Mîşkin lîngă cadavrul femeii iubite împreună cu fratele lui de cruce care a înjunghiat-o nu se poate să nu fi lăsat în sufletul lui o urmă adîncă. Aceasta ar putea să iasă la suprafaţă şi după ce va redeveni cu adevărat idiot şi se va întoarce la sanatoriu.
Aşa cum se ştie, în crearea acestui personaj, autorul a oscilat între variante care îl situau la poli opuşi.
Din acel Mîşkin-Stavroghin - conceput în etapa cînd proiecta romanul Viaţa marelui păcătos - s-au desprins mai întîi eroul care urmează idealul christic în Idiotul, iar apoi cel ce întruchipează
ideea răului în Demonii.
Pe parcursul elaborării celor două romane, ambele personaje suportă schimbări majore şi capătă
o pondere şi o putere asupra celor ce intră în contact cu ele atît de mari, încît ne dau sentimentul că ele sînt cele care l-au condus pe autor.
Eliberat de Stavroghinul pe care îl conţinea iniţial, Mîşkin este într-un fel Dostoievski cel de după experienţa din casa morţilor.
Atunci el îi scria doamnei Von Visin, care i-a dăruit Biblia citită şi răscitită în Siberia : ,,Cred că
Vina tragică
5 1
nu există nimic mai profund, mai curajos, maiperfect decît Christ. (. .. ) Dacă adevărul ar putea fiîn afara lui Christ şi dacă s-ar putea stabili că
adevărul e în afara lui Christ, aş prefera să rămîncu Christos decît cu adevărul".
Trebuie remarcat însă că toate atributele pentrucare se face elogiul lui Christ se referă la perfec
ţiunea morală a acestuia.
Pentru calităţile lui de neatins pe pămînt faceDostoievski din Christ modelul lui Mîşkin şi totpentru ele va fi condamnat din nou Christ deinchizitorul din poemul lui Ivan Karamazov, ,,sprea înlătura minciuna salvării întemeiată pe putereaSa de suferinţă".
Mîşkin şi Stavroghin descind din acelaşi personaj. Deşi sînt situaţi la poli opuşi, ambii fac trimiteri la dilema lui Hamlet, care frămîntă lumearomanelor lui Dostoievski. De la hamletianul „a fisau a nu fi" s-a ajuns la „a crede sau a nu crede".
Întrebarea „există sau nu există Dumnezeu?"
schimbă sensul întrebării lui Hamlet în opusulsău şi împarte lumea în două. În ultimă instanţă,Mîşkin şi Stavroghin sînt rezultatul sfişierii lapropriu a prinţului danez între exigenţele de semncontrar care i-au fost impuse prin crima regelui,asimilată de el cu primul păcat, săvîrşit de Cainîmpotriva lui Abel.
Această sfişiere era necesară pentru a se vedeatoate consecinţele pierderii criteriilor prin care seface distincţia între bine şi rău. Şi era posibilă,între altele, şi pentru că tatăl ucis, a cărui stafieîl duce de mînă pe Hamlet, nu a fost nici marelepăcătos (care merita să se chinuie pentru faptelesale şi să nu-şi găsească odihna pînă la Judecatade apoi), nici nevinovăţia întruchipată (din perspectiva căreia nu poate fi asumată nici o responsabilitate) şi tocmai de aceea a fost un rege bun şiînainte de toate un om.
