Noutatea adusă de Dostoievski stă în aceea că
îşi situează personajul conceput pentru a întrupa ideea răului la limita la care tragedia metafizică e văzută ca atare. Cu toate că se produce pe fundalul societăţii ruse a vremii sale şi conţine cele mai cumplite profeţii.
Ajuns în cercul vicios în care nu poate comunica în mod real cu nimeni fiindcă nu şi-a mărturisit fapta şi nu-şi poate mărturisi fapta fiindcă nu mai poate comunica în mod real cu nimeni, Stavroghin e în situaţia disperatului aflat pe marginea prăpastiei. Cu toate că îşi ascunde disperarea chiar şi de sine însuşi sub masca sa impasibilă.
Ca orice disperat, el si-a pierdut capacitatea de a acţiona. În schimb det�rmină acţiunile celor care îl înconjoară. Ca să-şi poată face simţită prezenţa şi să producă haosul menit să clatine lumea de pe vechile ei temelii, trepăduşii care roiesc în jurul lui Stavroghin au nevoie de suportul marelui păcătos.
Dacă în Hamlet sînt întrupate ideile umanismului veacului său, al cărui fundament îl reprezintă credinţa, Stavroghin este produsul liberalismului rus.
Stepan Trofimovici Verhovenski, părintele spiritual al demonilor, care îşi ratase cariera universitară din cauza ideilor sale, fusese adus de văduva generalului Stavroghin pentru a se ocupa de educaţia unicului ei fiu şi devenise un fel de somitate a urbei. Orgoliul lui rănit a fost satisfăcut prin influenţa exercitată asupra tinerilor cu capetele înfierbîntate din oraşul care îl adoptase.
Dacă Stavroghin era creaţia lui Stepan Trofimovici Verhovenski, acesta era creaţia Varvarei Petrovna.
Totul stă, în ultimă instanţă, pe această relaţie
56
Ileana Mălăncioiu
ambiguă (în toate sensurile cuvîntului) a unei femei din categoria celor ce ar fi avut posibilitatea de a face ceva pentru ceilalţi cu un bărbat ale cărui idei duceau la clătinarea tradiţiei reprezentate prin ea.
La început, educaţia primită de Stavroghin părea să dea roade. A terminat liceul în mod strălucit şi apoi a intrat în armată. Dar nu peste mult, în urma unui chef încheiat cu un duel, a fost dat afară.
După o vreme a fost reprimit şi chiar avansat, ca apoi să părăsească armata definitiv şi să ducă o viaţă dezordonată, care scandaliza toată lumea.
Pentru a o linişti pe Varvara Petrovna, Stepan Trofimovici Verhovenski îi va spune că Stavroghin seamănă cu prinţul Harry, pe care viaţa de petreceri din tinereţe nu l-a împiedicat să ajungă un rege bun.
După ce va citi cronica lui Henric al IV-lea, aceasta îi va răspunde că Nikolai Vsevolodovici ar semăna cu prinţul Harry, dacă nu ar semăna într-o măsură şi mai mare cu Hamlet. Numai că lui îi lipseşte Ofelia. Şi îi mai lipseşte un prieten ca Horatio, cu care să se poată sfătui.
Concluzia contesei Stavroghina ar putea să ne facă să zîmbim şi să zicem : suflet de mamă ! În felul ei, ea are, totuşi, dreptate. Numai că Hamlet fără Horatio, care este un alter ego al său, nu mai e Hamlet. Iar tragedia Ofeliei face parte din tragedia lui. Întîi fiindcă a iubit-o cu atît mai mult cu cît împrejurările l-au obligat să renunţe la ea şi să-şi pună viaţa în joc pentru a-l pedepsi pe regele criminal şi a înlătura acel ceva putred din Danemarca. Apoi pentru că, neputînd să-şi asume la vreme fapta care avea să-l ucidă, se face vinovat de moartea Ofeliei.
De la Hamlet la Stavroghin e o distanţă ca de la cer la pămînt. Prinţul danez moare sfişiat între două exigenţe de semn contrar, iar „prinţul Harry", cum îl alintă părintele său spiritual, se află dincolo de bine şi de rău.
